Now Reading
Mai are școala viitor?

Mai are școala viitor?

paul-cătălin-păștin
mai-are-școala-viitor2

„Sistemul e învechit”; „elevii sunt din ce în ce mai dezinteresați”, „tehnologia e problema”, „nu mai are școala viitor, ăștia (i.e. copiii, elevii) pot învăța orice de pe internet”, spun unii sau alții. E adevărat că elevii sunt dezinteresați și petrec din ce în ce mai mult timp în fața ecranelor. Tot adevărat e și faptul că tehnologia a schimbat „paradigma învățării”, în timp ce sistemul de învățământ a rămas în urmă. Totuși, cine e sistemul? Constat cu mâhnire că mult prea des folosim cuvintele abstracte și limbajul de lemn pentru a ne exonera, în ciuda faptului că acest lucru nu încurajează sub nicio formă transformarea la care pretindem că visăm. Ce facem, de fapt, aici? Evident, n-o să-i schimbăm pe toți, dar vom schimba câțiva și e de ajuns, credeți-mă!

Cum construim viitorul pe care ni-l dorim? Permiteți-mi să vă împărtășesc, astfel, câteva „bune practici” (fie ele și neconvenționale) care sunt la dispoziția oricărui profesor de limba și literatura română.

  1. Manualul depersonalizează și uniformizează, deci ar fi bine să-l mai uităm, din când în când, în cancelarie.

Din nefericire, manualul școlar este înțeles greșit de către majoritatea cadrelor didactice. Bineînțeles, nu spun că e inutil. Spun doar că e mult prea uzitat. Dacă vorbim despre lecțiile de gramatică, de pildă, manualul poate deveni, într-adevăr, o resursă extrem de valoroasă, căci ne putem folosi cu succes de buna structurare a noțiunilor teoretice, de exercițiile propuse, de joculețele/ activitățile recomandate, ș.a. Literatura permite și susține, prin însăși natura ei, inovația, noutatea și creativitatea, în timp ce gramatica este mult mai riguroasă și inflexibilă. Cu toate acestea, deosebirea în cauză pare să nu fi fost sesizată de cei mai mulți dintre profesorii de română. Să plecăm de la premisa că pe parcursul unui modul de învățare avem obligația de a analiza trei romane. Să acceptăm și faptul că, negreșit, dintre aceste trei opere, două trebuie să „vizeze” tematica examenului de Bacalaureat – Baltagul, de Mihail Sadoveanu, și Ion,, de Liviu Rebreanu. Totul bine, până aici. Lucrurile devin interesante abia atunci când ne punem întrebarea: ce facem cu al treilea roman? Răspunsul poate fi, deși nu ar trebui să fie: văd ce text au propus în manual și-l fac și eu la clasă”. Dar – haideți să înfruntăm adevărul și să admitem că așa stau lucrurile – această opțiune relevă pur și simplu incapacitatea noastră de a gestiona libertatea.

De ce studiază aproape toți elevii de clasa a IX-a din țară romanul Mara? Cartea nu se află în programă, deci, ori sunt toți filologii din țară admiratorii fideli ai lui Ioan Slavici, ori întâmpinăm o dificultate serioasă în ceea ce privește libertatea de care dispunem (tind să cred mai mult în cea de-a doua variantă). Sunt de acord că este mai ușor să preluăm – și mai apoi să adoptăm – felul în care altcineva (i.e. autorul manualului) a înțeles programa școlară (căci asta reprezintă, de fapt, un manual) decât să încercăm s-o înțelegem noi. În ciuda celor spuse, literatura este subiectivă și, prin urmare, personală. De ce nu ar fi, atunci, și alegerile noastre tot personale (asta, desigur, în cazul în care există posibilitatea unor astfel de alegeri)? Dragă filologule, spune-mi: care este cartea ta preferată? Ce operă crezi că lipsește cu desăvârșire din biblioteca unui tânăr adolescent? Recitește programa și îți promit că vei rămâne surprins! Îi poți face loc acolo, printre „cărțile de Bac”… nu trebuie decât să-ți dorești asta cu adevărat!

  1. Cu elevii trebuie să facem în clasă ceea ce nu pot face singuri acasă.

Vă amintiți de vremurile acelea „bune” când mergeați la școală și vă ruga doamna profesoară să transcrieți o pagină din manual/ culegere în caiet? Ori, și mai bine, atunci când vă promitea c-o să corecteze testele dacă faceți liniște? Fie că ne dorim să acceptăm asta sau nu, orele nefăcute/ pierdute în mod voluntar maculează iremediabil imaginea educației în ochii elevului, fiindcă îi creează impresia că școala este o pierdere de timp. Din fericire, remediul e simplu: în sala de clasă ar fi bine să facilităm dezvoltarea unui mediu convivial, întreținut de cât mai multe conversații autentice pe tema relevanței și a aptitudinilor transferabile. În definitiv, vrem cu toții să știm de ce trebuie să facem anumite lucruri. Cu ce mă ajută asta? La ce îmi folosește mie în viață? – întrebări esențiale ce nu ar trebui ocolite; ba din contră, consider că ele ar trebui încurajate, având în vedere faptul că au puterea de a ocaziona cunoașterea. Ce este Moara cu noroc, înainte de a fi o nuvelă realistă, de factură psihologică? O poveste despre lăcomie, infidelitate și dreptate – oare au descoperit adolescenții sentimentul trădării? (o interogație evident retorică) Ce este Enigma Otiliei dacă nu drama unor oameni care pur și simplu nu au crezut îndeajuns de mult în iubirea lor? Ce este Plumb, dacă nu o poezie despre singurătate și exil? Dragilor, asta putem face cu orele de literatură: să le preschimbăm în clipe de autocunoaștere. Asta ar trebui să facem noi în clasă – ceea ce nu pot face ei acasă! Aici s-a „adăpostit” cu adevărat măiestria acestei meserii – în arta de a-l învăța pe elev că toate poveștile citite sunt în primul și-n primul rând despre el.

  1. Noi, oamenii, uităm cu ușurință ceea ce ni s-a spus, dar mai greu uităm ceea ce am simțit

Pot să vă spun că educatoarea mea de la grădiniță, doamna Firuța, mi-a schimbat viața. Mai pot să vă mărturisesc și că îmi plăceau foarte mult lecțiile de istorie din clasa a IX-a sau seminarele de lingvistică generală din anul I de facultate. La un moment dat, m-am întrebat ce au în comun acești dascăli. Nu aveau același stil de predare și nici aceeași vârstă ori calificare, dar eu i-am iubit în același fel. Acum îmi dau seama că i-am iubit fiindcă m-au făcut să mă simt văzut și auzit. Vocea lor nu era niciodată cea mai importantă din clasă. În schimb, pentru ei, semnificativi eram noi, cei din bănci – atunci când ne priveau, cred că vedeau atât visurile care ne animă, cât și fricile care ne paralizează. Uităm sfaturile primite, definițiile notate în caiet, versurile învățate pe de rost sau predicile auzite, dar nu uităm felul în care cineva ne-a făcut să simțim. Da, e minunat ca elevul să știe că Arghezi a publicat primul său volum de poezie târziu, în 1927, și e cu atât mai bine dacă poate discuta despre estetica urâtului, fantezia metaforică sau înnoirile prozodice. Totuși, înainte ca poezia să fie analizată, radiografiată, descompusă, criticată și teoretizată, ea trebuie (re)simțită. Înainte ca elevul s-o memoreze, el este nevoit s-o pătrundă. Lucrați cu emoțiile, cu întrebările și curiozitățile copiilor, cu opiniile lor neobișnuite sau chiar nefondate – asta-i frumusețea insolită a pedagogiei!

O neliniște își mai caută acum, sub forma unui enunț interogativ, răspunsul: mai are școala viitor? Dragilor, depinde numai de noi!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll To Top