Georgeta Dendrino: Transformarea începe cu o întrebare

Georgeta Dendrino este unul dintre acei oameni care nu doar inspiră, ci transformă profund prin prezență, curiozitate și integritate. De la fetița care își imagina lumi noi pentru fratele mai mic, la profesoara care schimba destine, și până la coach-ul care susține liderii în cele mai grele momente ale lor, traseul său profesional este o poveste despre reziliență, învățare continuă și forța de a merge mai departe chiar și atunci când pare că totul se destramă. În acest interviu, ne vorbește sincer despre cele mai grele momente, despre mentorii care i-au marcat parcursul, dar și despre micile ritualuri care o ajută să rămână întreagă într-o lume în continuă schimbare.

Psychologies:  Când ai simțit pentru prima dată că vrei să ajuți oamenii să-și descopere potențialul și să-și redefinească traseul profesional?

Georgeta Dendrino: Eu am vrut dintotdeauna să fiu profesoară. Este una dintre meseriile care mie mi s-au părut mereu cele mai nobile. Un profesor bun este un ghid, un model, un punct de sprijin pentru un elev. Când eram mică îmi plăcea să mă joc de-a școala, eu eram mereu profesoara, elevii erau băieții din cartier. În schimbul acestui joc în care ei erau elevi, eu jucam cu ei fotbal.

Apoi, dacă ne gândim la coaching, acesta a venit către mine. Am avut clienți care mi-au cerut să îi susțin în demersuri de dezvoltare. Am avut rezultate, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la educație formală în această direcție. Așa am ajuns la INSEAD, unde am făcut un Executive Master în Coaching and Consulting for Change, timp de doi ani.

Apoi, aș spune că demersurile mele sunt în concordanță cu misiunea firmei mele, Interact Business Communications: “Enabling Change to Make a Difference. Together.” Toți colegii mei lucrează în acest spirit al sprijinului clienților noștri în demersurile lor de învățare, transformare, adaptare.

Psychologies: Cum ai evoluat, ca om și ca profesionist, de la începuturile carierei tale până în prezent? Ce te-a transformat cel mai mult?

Georgeta Dendrino: Am început prin a fi profesoară. Am avut câteva joburi în paralel, la colegiul Mihai Viteazu, în București, la Școala Americană, la Peace Corps și la Universitatea București. De la profesoară am devenit trainer, antreprenor, manager, executive coach, mentor, membru ne-executiv în câteva consilii de administrație. Toate au fost însoțite și de educație. Am spus mai sus despre educația legată de coaching, am făcut și Executive MBA, un alt master de resurse umane. Acum am terminat un modul dintr-un program mai amplu pentru membri non executivi în consiliile de administrație, la Henley Business School și Envisia-Boards of Elite.

Psychologies:  Dacă te-ai descrie în trei valori fundamentale care te ghidează în viață, care ar fi acestea și de ce?

Georgeta Dendrino: Învățare continuă; curiozitate; integritate.

Mă gândesc că am avut un strop de noroc. Curiozitatea m-a ajutat să vreau să învăț. În plus, acesta a fost modul meu de a mă salva de o viață care nu părea să îmi ofere prea multe. Am copilărit într-un cartier de la marginea Bucureștiului, într-o vreme în care nimeni nu putea pleca din țară. Am avut norocul ca părinții mei să îmi tot vorbească despre învățare, să aducă acasă câteva reviste care înfățișau alte lumi. De exemplu, mama lucra atunci cu niște italieni, îmi aducea reviste altfel, care mi-au arătat că există, dincolo de cartierul nostru, de orașul, de țara noastră, multe posibilități. Așa că îmi imaginam diverse scenarii. Apoi, pentru că nu aveam multe cărți, am fost nevoită să inventez povești pentru fratele meu mai mic, care se plictisea repede de cărțile din care îi citeam.

Un alt factor care m-a influențat au fost profesorii mei. Am avut șansa de a avea câțiva profesori pe care să îi admir. Fie că vorbeau franceza foarte frumos, că se îmbrăcau elegant, că vorbeau ca și cum respirau poezie, ca și cum își petrecuseră viața printre cele mai alese cărți, acești oameni au fost niște ghizi pentru mine și niște modele în viață. Îmi doream să știu franceza precum profesoara mea, să fiu elegantă ca ea, să recit versuri precum profesoara de română, să fiu ca o enciclopedie, asemenea unui alt profesor de franceză cu care am lucrat puțin dar care m-a influențat major și către erudiția căruia încă tind.

Legat de integritate, pot spune că atunci când am început să lucrez, am avut norocul de a avea o colegă pe care să o admir. Era mai mare decât mine, însă avea un spirit tânăr, era apreciată de toți elevii; ea mi-a spus că, atunci când aveam să plec de undeva, să las loc de bună ziua. M-am străduit să urmez sfatul ei. Era, de fapt, ceva ce auzisem și acasă. Era important pentru părinții noștri să se țină de cuvânt, să facă ceea ce spuneau că fac. Astfel mi-am dat seama că îmi transmiseseră și mie această valoare.

Psychologies:  Care a fost cel mai dificil moment din cariera ta și cum ai reușit să-l depășești?

Georgeta Dendrino: Au fost multe momente dificile, când am crezut că nu mai pot continua. Dar cel mai greu a fost când o colegă dragă, cu care lucrasem 15 ani, a murit subit. Nu mai avusesem în cariera mea o asemenea senzație de neputință. Teama că totul se destramă, că nu ne mai găsim rostul, că ne răspândim în toate zările asemenea unor fluturi buimaci, a fost prezentă la mine și în firmă o vreme îndelungată. Doliul a fost mai greu decât toate crizele, toate plecările, trădările, surprizele neplăcute pe care le avusesem. Nimic nu se compară cu dispariția cuiva drag. Aceasta lasă urme care nu dispar niciodată. Doar înveți să trăiești cu ele, să le porți cu tine, ascunse sub haine și bijuterii sclipitoare, sub zâmbete puse cu mâna pe față, ca să nu se vadă cât de multă durere porți, să nu îi îndepărtezi pe ceilalți din această cauză, să pari senin, asemenea unui cer dincolo de care se ascund nori grei.

Psychologies:  A existat un mentor sau o persoană care ți-a influențat decisiv drumul profesional? Ce ai învățat de la el/ea?

Georgeta Dendrino: Au fost mai mulți. Nu am avut o relație formală de mentor – mentee. Dar am avut atât de multe modele în jur și oameni pe care i-am considerat mentori! Încă am oameni de la care mă inspir.

Printre aceștia, aș enumera profesori, prieteni, foști elevi, clienți, mentees, oameni cu care colaborez de mai mult timp.

Ca exemplu, am fost la un eveniment în martie și mă uitam cu admirație la echipa care îl pregătise. Toți erau impecabili, deși fuseseră acolo toată ziua, aveau

zâmbetul pe buze, gata să ajute pe fiecare invitat, să îi facă pe toți să se simtă bine. Ce mi-au arătat ei? Că sunt momente când e bine să faci ca lucrurile complicate să pară simple, să știi foarte bine pentru ce ești acolo, ce așteaptă ceilalți, să fii asumat. Ah, și că puterea unei echipe dedicate și unite este extraordinară, entuziasmul este contagios și mă inspiră.

Psychologies:  Dacă te-ai întoarce în timp și ai putea vorbi cu tine, la 25 de ani, ce sfat ți-ai da?

Georgeta Dendrino: Chiar am scris despre asta acum doi ani. Mi-aș da câteva sfaturi:

Ai încredere în tine;

Fii cea mai bună prietenă a ta;

Ai grijă de corpul și mintea ta, oriunde vei fi, cu ele vei călători;

Nu lăsa pe nimeni să te diminueze, pune limite;

Bucură-te mai mult de fiecare zi, anii trec mult mai repede decât treceau când erai în vacanțe la bunici și o zi era lungă cât o zi de post;

Treci ușor peste dezamăgiri, când oamenii pleacă din preajma ta, lasă-i, vor veni alții dacă faci loc;

Sărbătorește victoriile, treci mai repede peste eșecuri;

Îndrăznește! Asumă-ți riscuri, explorează! Acum e timpul!

Dar m-aș uita și la ce aș spune variantei mele de la 75 de ani. Mă uit la mama, la relația altora cu părinții și mă gândesc des la cum aș vrea să fiu și cum să nu fiu mai târziu.

Îmi doresc să rămân curioasă, să citesc mult, ca să îmi mențin mintea tânără, să fiu blândă, să fac exerciții ca să am grijă de propriul corp, să mă implic în diverse proiecte, să mă mențin activă, să călătoresc, să am câteva persoane cu care să mă întâlnesc, să schimbăm idei. Eu știu ce înseamnă să fii singur. Îmi spun des că e vital pentru mine să mă țin ocupată. Singurătatea poate avea un chip urât, imaginea care îmi vine în minte este cea a Strigătului, tabloul lui Munch. Mintea are nevoie de preocupări continue ca să țină singurătatea la distanță.

În plus, cred cu tărie că îmbătrânim când nu mai vrem să facem diverse activități, când nu mai avem curiozitatea descoperirii.

Citește continuarea în ediția aprilie – mai 2025 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!