Kyrie Lex – Fragment din roman

Culoarea fetei il facea sa semene cu unul dintre oamenii locului. Sangele negru si gros, inghitit cu pofta de pamantul ars de seceta, se scurgea din obraji lasandu-i alburii ca pielea dovlecilor. Barna presara un pumn de nisip pe ceafa mortului invadat de furnici, mormaind cuvintele care trebuiau suflate peste cel care pleaca, asa cum facusera stramosii lor ingropandu se unii pe altii in pustiul stepei. Ii spuse apoi inca o data numele, Culma, pentru ca batranii lor sa-l recunoasca si sa-i faca loc in corturile din nisipurile neinserate.

— Sa-i scoata cineva pamantul de sub unghii, spuse Osul saltandu-se-n sa.
Biciui apoi o data aerul facand semn lui Barna sa-l urmeze. Ridicat de la capataiul mortului, Barna arunca peste el o umbra scunda si rotofeie. Tathos ! striga cautandu-l cu privirea printre cumanii risipiti la poalele Cserhalomului.
Il zari imboldind prizonierii care coborau desalati din carute.
— Gaseste un valah sa-l pregateasca de groapa.
— N avem valahi, raspunse privind nedumerit spre mortul care pana nu demult ii fusese tovaras de drum. Avem doar prizonierii din Szolnok si cetatea Bihariei.
— Cheama pe cineva, oricine.
— Bine, spuse Tathos cantarind in gand ca printre prizonieri aveau doar femei si copii, iar printre osteni n-ar fi putut sa gaseasca unul care sa-l curete pe Culma fara sa vrea sa-i razbune moartea.
— Osul a incheiat povestea, adauga Barna. De acum nu mai avem cearta-ntre noi
— N am auzit nimic, mormai Tathos in barba plecandu-si privirea.
Culma zacea cu fata in jos, cu mana stanga indoita sub piept. Cealalta mana, retezata din cot, parea ca intrase deja in pamant..
— Unde e bratul drept ?
Barna ridica grabit din umeri. Trase calul spre el si ii mangaie botul umed cu narile infierbantate pline de praful drumurilor. Din sa, vazu varful caciulii lui Osul pierzandu-se in desisul de salcii de pe malul Dipsei. Se intoarse apoi spre Tathos :
— Ai grija de fata din Varadia, sa nu se razbune careva pe ea. Daca nu gasesti pe nimeni curata l tu, mai spuse aruncand o ultima privire spre Culma.
— Bine, incuviinta facand o cruce stramba asa cum ii invatase comandantul Kekaumenos in tine¬retele lor, cand i-a botezat in Dunare, pe el si pe mortul acoperit de furnici. Ingenunche apoi si scoase de la cingatoare cutitul incovoiat.

*

Zgomotul facut de copite pe pietrele din malul raului ii aminti de scrasnetul oaselor in falcile cainilor fugari care i insotisera tot drumul de la poalele Mesesului pana aici. Ziua ii urmareau in tacere, lasand intre ei si convoi o distanta mica, atat cat sa nu fie ajunsi de pietrele aruncate la intamplare, iar noaptea scrutau intunericul cu ochii aprinsi ca ai demonilor pustiului, cersind un os sau o mangaiere, ca o recunoastere ca ei sunt de ai oamenilor, morti sau vii, si nu pot fi abandonati asemeni fiarelor. Poate sunt chiar cainii prizonierilor, se gandi Osul abia acum, privind cu coada ochiului spre un cot al apei de unde i se parea ca aude zgomotul unei fapturi apropiindu-se pe furis.

Stranse darlogii calului si il indemna in soapta sa intre in stufarisul de pe margine. Astepta nemiscat cateva secunde mangaindu-i coama incet. Vazu la inceput cercurile apei tulburate de apropierea intrusului, apoi umbra tuguiata a capului si o stralucire nefireasca in apa, ca o raza de soare reflectata de un pinten minuscul. Cand iscoada ajunse in dreptul lui isi tinu respiratia. Barbatul umbla incovoiat ca o barza, cu pasi rari si mari, atent sa nu tulbure linistea malurilor. Purta o tunica purpurie, decolorata si pantaloni largi, cazuti peste tureacul cizmelor. Din centura stransa sub pantecul rotunjor atarna o teaca scurta.

Osul il lasa sa treaca, asigurandu se ca nu l urmeaza si altii, apoi isi imboldi calul, incet, atat cat sa i sufle in ceafa si sa-l poata striga inainte sa i secere gatul. Apuca plaselele cu podul palmei, fara graba, dar suieratul iute si zgomotul infundat al sagetii intrata in trup tulbura vazduhul inainte sa scoata cutitul. Iscoada se pravali pe spate in apele Dipsei cu ochii larg deschisi intr o expresie de nedumerire si spaima.
— Lasa-l, e al meu, ii striga Barna apropiindu-se-n galop.
Ranitul se lupta cateva clipe sa si ridice capul deasupra apei, apoi scoase un oftat prelung cand securea lui Barna ii despica pieptul ca pe o coaja de ou. Cazu moale printre radacinile dezvelite sub apa, si se ridica din nou cu hainele umflate, lasand in urma lui o dara intunecata de sange.
— Acum o sa vina sa-l caute, spuse Barna stergand lama securii cu un manunchi de iarba. Dar era mai rau daca il lasam sa se intoarca cu vesti, isi raspunse tot el.
— Vroiau sa stie unde innoptam.
*
Dupa un mars obositor, incetinit de tanguirile si micile rascoale ale prizonierilor, se oprira aici, in singurul loc care parea avantajos intr-o scurta si inevitabila inclestare cu trupele nobililor unguri. Se aflau intr-o trecatoare ingusta, prinsa intre paraul Dipsa si dealul Cserhalom. La cele doua capete, trecatoarea se prelungea intr un drum ale carui brate duceau spre doua asezari mici, ghemuite in miezul dealurilor: Sarwat, Sirioara in limba vlahilor, spre dreapta si Lechinta spre stanga. Ruinele fortificatiilor de la Sarwat ii intunecasera doar cu o seara in urma, atinandu-le drumul cu palisadele prabusite in ele insele ca o gura de mort.
Drumul creste singur pe firul apei, dupa ce turmele de oi, satenii din apropiere si chiar animalele salbatice s-au adapat ani la randul din apele Dipsei. Dincolo de apa, in fata Cserhalomului, se inalta singura culme acoperita cu paduri de stejari, artari si fagi. Pe coamele ei, Osul zari in acea dimineata un fir pipernicit de fum, semn ca vlahii din Sirioara s-au aciuit prin poieni.
— Nu putem ramane aici, intre dealurile astea, ii striga Osul coborand din sa. Ne pot lua ca din caldare. Trebuie sa urcam Cserhalomul, adauga privind in jur cu o mana in sold, ca un om care cunostea locurile.
Scoase caciula si si sterse cu ea fruntea si gatul. Sudoarea uscata in cutele obrazului il facea sa para mai batran. Buzele albite de sare tanjeau dupa racoarea apei. Isi ingropa fata in rau pana cand limba si gatul i se umplura cu apa dulceaga si calaie.
— Nu i-am gasit bratul drept.
— Ce spui? intreba Osul scotandu-si capul din apa.
— Tathos nu i-a gasit bratul drept, repeta Barna cu fata intunecata.
— Sa-l caute mai bine. E obiceiul vostru, adauga ridicand din umeri, bratul ridicat asupra stapanului se taie.

Barna lua aceste cuvinte ca pe un repros care arunca asupra lui o parte din vina. Din ziua in care i-au crutat viata si pana cand l-au primit intre ei ca pe unul de-al lor, Osul le-a invatat obiceiurile aplicandu-le cu raceala si disciplina unui strain care-si doreste sa se faca acceptat si respectat.

Fragment din romanul

 Citeste Intoarcere la sensul cuvintelor – o confesiune a autoarei.

Vrei cartea? Comanda aici.