Trebuie sa fii autentic

Ion Vianu, medic si scriitor, s-a nascut 1934, la Bucuresti. Prins intre autoritatea literara reprezentata de tatal sau, criticul Tudor Vianu, si cea medicala, a bunicului sau matern, doctorul Stefan Irimescu, Ion Vianu reuseste sa-si gaseasca un drum si sa-si faca un nume in ambele domenii.

In perioada 1952-1954 este student al sectiei de limbi clasice a Facultatii de Filologie din Bucuresti. Intre 1954 si 1960 este student al Facultatii de Medicina Generala din Bucuresti. Din anul 1963 este numit preparator la Clinica Universitara de Psihiatrie din Bucuresti.

A emigrat in Elvetia in anul 1977, dupa ce s-a implicat in miscarea lui Paul Goma, si este cunoscut pentru luarile de pozitie la microfonul Europei Libere impotriva tentativei de folosire a psihiatriei ca arma politica. Dupa Revolutia din 1989, s-a implicat activ in denuntarea psihiatriei politice comuniste si a scris articole cu continut politic in revistele „22”, „Dilema Veche”, in ziarul „Romania libera” etc.

O viata implinita inseamna sa ai alaturi o familie, sa fii in acord cu tine insuti, sa crezi in ceva mai presus de tine (dar sa crezi realmente, nu formal). Apoi, mai inseamna sa te cunosti in profunzime.

Psychologies: Ce inseamna o existenta implinita?
Ion Vianu: Definirea unei existente reusite este pandita de incer­titudini. Cred, totusi, ca se pot fixa unele repere ajutatoare. Pentru unii, pentru cei mai multi, o existenta reusita este bazata pe construirea cal­ma, senina, a propriei existente. Sa ai o slujba buna, pe cat po­sibil interesanta, sa practici relatii stabile in familie, sa poti da copiilor tai (care vor reusi, poate, ceea ce tu insuti nu ai reusit) o educatie corespunzatoare, sa te mentii sanatos… Iata o sarcina destul de complexa, care cere echilibru emotional, inteligenta…

Chiar o viata banala poa­te deveni o capodopera, a carei realizare cere o imensa (nu exagerez) indemanare, perseverenta, ceea ce se numeste caracter. Cere o strategie pe termen lung, multa gan­dire, prudenta, tactica.

Ce piedici exista in construirea unei vietii reusite?
Te poti naste cu gustul riscului, cu pasiuni tari, cu vocatii evidente… In acest caz, schema este data peste cap: totul este subordonat facultatii dominante, asa cum o numea omul de litere din secolul al XIX-lea Hyppolite Taine. Identificarea si exploatarea acestei capacitati esen­tiale, mar­ca incontestabila a per­­sonalitatii, care o face recognoscibila, cade in sar­­cina individului constient de sine. Dar, fie ca esti un constructor pas­nic al propriei vieti, fie ca esti un aventurier sau un artist posedat de pasiunea geniului tau, exista anumite constante de care trebuie sa tii seama.

Mai intai, valorile tale sa fie autentice. Imitatia este permisa, in viata avem modele: parinti, maes­tri, eroi. Nici personalitatile cele mai puternice nu se sustrag exemplelor, si e bine asa. In schimb, maimuta­reala duce la impas. Prin „maimuta­reala“ eu inteleg imitarea unor modele inaccesibile sau nepotrivite carac­terului sau calitatilor mele. Cu alte cuvinte, trebuie sa fii autentic. Nu exista izvor mai mare de nereu­sita si de a­ma­ra­ciune ca angajarea pe o cale care nu ti-e proprie.

Ipocrizia, unita cu necinstea fata de tine, este un izvor de ratare. Nu numai ca trebuie sa fii capabil sa duci la capat ce intreprinzi, dar si sa ai sentimentul ca acest lucru este, intelectualmente si moralmente, conform cu ceea ce esti. Faptul de a trai in minciuna – in primul rand, in minciuna fata de tine – este ruinator sufleteste. Chiar si cele mai mari „re­u­site“ sociale sunt pandite de un sentiment profund de insatisfactie daca nu sunt bazate pe convingerea profun­da ca te-ai angajat in ceva con­form cu tine – cu alte cuvinte, intr-o dez­voltare a propriilor tale virtuali­tati.

Asta a fost drama existentei in to­talitarism: faptul ca ti se cerea sa profesezi si sa marturisesti ceea ce nu cre­­deai. Dar de astfel de aventuri ne­pla­cute poti avea parte si intr-o lume libera… Singur trebuie sa te pazesti de ele…

Ce rol au ceilalti oameni in crearea unei vieti fericite? Familia, prietenii, copiii nostri?
Singuratatea este totdeauna dificila. Chiar si un calugar anahoret este su­pus unei ierarhii. Este atasat unei ma­­nastiri. Cel care vrea sa ac­tioneze, sa creeze pe deplin solitar, se situea­za in vecinatatea insuportabilului. Colaborarea, tensiunea co­muna in acelasi efort sunt benefice. Evident, exista mari creatii care nu pot fi de­cat solitare. Dar si in aceste conditii, existenta unui „inger pa­zitor“, a unei fiinte devotate in preaj­ma. Este aproape indispensabila.

E, aparent, un paradox: pe de o parte, singu­ra­tatea este libertate. Omul singur este mai sigur de telul lui – deci, de re­u­si­ta. Dar pretul pe care trebui sa il pla­testi pentru singu­ra­tate este foarte ridicat. Biologic si psihologic, omul este un animal „po­litic“, adica, dupa sen­sul originar al acestui cuvant, „so­­­­­­ciabil“, facut sa traiasca in societate. Acest principiu poate fi sfidat, dar cu mari riscuri, de care insul responsabil trebuie sa fie constient.

Ce rol are cunoasterea de sine in „opera“ existentei noastre?
Tot ce am spus mai sus nu poate duce decat la o aceeasi concluzie: cunoasterea de sine este indispensabila pentru construirea deliberata a e­­xistentei, a unei „vieti reusite“. Aceasta facultate de a te autocunoas­­­­­­­­te este o manifestare a inteligen­­tei native, as spune ca este un talent, un dar, inegal raspandit printre oameni.

Exista tehnici care ascut capacitatea cunoasterii de sine? Fara in­­­doiala! Nu le voi cita pe fiecare a­cum, pentru ca fiecare are forta si slabiciunea specifica. Ele provin din domeniul psihoterapiilor, extinse azi de la tratamentul medical catre „dez­­­voltarea personala“. O astfel de intreprindere, angajarea intr-un pro­­­­­­­­­­gram de „dezvoltare personala“, ii priveste pe cei care, la un moment dat, intr-un impas sau intr-o ras­cru­ce a vietii lor, se simt sau saraci in con­tinutul lor psihic, sau confuzi, in­­vadati de propriile lor aspiratii, pe care nu mai ajung sa le controleze.

Dar aici intervine un factor greu de aproximat: cea mai putin buna me­toda va fi totusi preferabila celei mai bune daca exista o potrivire temperamentala intre psihoterapeut si subiectul psihoterapiei. As sfatui pe cei care fac o asemenea tentativa: cau­tati mai intai omul care va convine si abia in al doilea rand metoda.