Superclișee diluzionale culturale: Mitul Frăției – Brânza-i pe bani

”Mai lăsară frânghia și scoase și pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ținu la sine.

El simțise de mai-nainte că frații săi îi poartă sâmbetele și, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice și pe el, dânsul legă o piatră și puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară frații dacă văzură căciula, socotind că este fratele loc cel mic, slăbiră vârtejile și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală, ceea ce făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit.

Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, și se cununară cu fetele, după cum rânduise Prâslea.”

Prâslea cel voinic și merele de aur

Observasem într-o zi un lucru interesant. Diana îmi dădu-se după ceremonia de aducere în comunitate a șoimilor patriei, o mică punguță cu alune glazurate, pe care i le adusese tatăl ei, care era marinar. Ronțăisem câteva, realizând cât sunt de bune, dar mă oprisem, pentru că nu ”îmi plăcea” să consum totul imediat, ci să îmi prelungesc șansele de a simți acel gust și în alte zile. Deci nu mă atrăgea să îmi aduc cât mai multă plăcere atunci când aveam ocazia, ci mă gândeam și la ”ziua de mâine”. Ajuns acasă, am făcut jumi-juma cu fratele meu mai mic, care s-a arătat extrem de încântat de acestea, și pe moment a fost foarte bucuros că nu le mâncasem pe toate și că îi adusesem și lui, eu chiar nefăcând nicio rezervă ”suplimentară”, ci împărțindu-le frățește. ”Cine-mparte parte-și face” nu mi s-a părut un principiu corect și frumos, mai ales în ceea ce privea relația cu fratele meu, așa că totul părea minunat, toată lumea fericită. Mi-am ascuns bomboanele după o carte de Eminescu, pentru că în afară de mine nimeni nu prea trăgea acel volum din bibliotecă, și mi-am văzut de ale mele, mâncând în fiecare zi câte o bomboană din mica grămăjoară și savurând gustul acela delicios. Într-o zi, la câtva timp după aceea, făcându-mi curat în cameră, am dat cu mâna pe sub pat și am simțit ceva tare lovindu-mă de degete. Am băgat mâna mai adânc și am reușit să aduc afară o tastă de cauciuc de la un calculator de buzunar pe care mi-l făcuse cadou Camelia de ziua mea, adus și acesta ”din exterior” de tatăl ei. Îmi aminteam de uimirea ca care am pus ”la treabă” această minune a tehnicii. Îmi făcuse o impresie deosebită și gestul ei și acea mică cutiuță care era un pic mai groasă decât o coliță filatelică și care putea face calcule extrem de complexe cu numere cu șase cifre. Mă folosisem de calculator pentru efectuarea temelor și bineînțeles că devenisem și o vedetă locală timp de câteva zile în școală, existând adevărate pelerinaje pentru a se vedea și lucra pe acea minune a tehnicii. Nu spusesem de la cine îl am, deoarece oricât de mult mi-aș fi dorit să arăt cât de mult ținea la mine cineva, realizam că această informație ne-ar fi putut aduce mari necazuri, așa că spusesem doar că mi-l adusese o rudă care lucra pe vapor. Însă într-o bună zi micuțul calculator a dispărut. L-am căutat înnebunit, peste tot. Am întrebat pe toată lumea, care ridica neputincioasă din umeri. Nu credeam că mi-l furase cineva, lucru care nu se prea întâmpla, dar știam că îl avusesem acasă de cu seară. L-am mai căutat câteva zile, apoi am renunțat. Parcă ”intrase” în pământ. Și iată că acum găsisem una din tastele de cauciuc, destul de adânc sub patul-canapea pe care dormeam. Extrem de uimit, am ridicat patul cu totul, descoperind pe podea, departe spre perete, resturile făcute ferfeniță ale dragului meu calculator. Era rupt în bucăți, mărunt mărunt, încât rămăseseră întregi doar tastele de cauciuc, indicând o furie a distrugerii, care mă uimea. Am realizat că fiind încă în casă și ascuns sub patul meu, nu putea fi decât un gest al cuiva din propria casă. Le-am prezentat ”defunctele rămășițe” părinților care l-au chemat pe micul meu frate, care, într-un nou acces de furie, a recunoscut că el îl făcuse bucăți, pentru că nu îmi putuse găsi ascunzătoarea ”alunelor glazurate”. ”Da”, a zis și mama râzând, ”și eu știu că le-am căutat zdravăn, că mă înnebunise ăsta mic cu zbieretele lui, după ce și-a mâncat partea în aceeași zi în care le-ai adus”. Eu nu vedeam nimic de râs în toate acestea, așa că, trist și îngândurat am început să caut o explicație pentru tot ceea ce se întâmplase. ”Tu ești de vină,” a țipat fratele meu, ”că ai ținut pentru tine, mâncând ca un avar zi de zi, era clar că mi-ai dat doar câteva și restul le-ai dosit pentru tine.” În fața acuzei nu am putut decât să spun liniștit că nu era vorba despre o împărțire inegală, la urma urmei fiind la discreția mea cât vroiam să îi dau, dacă vroiam să îi dau, ci de modul în care fiecare își gestionase partea, eu având exact numărul de alune pe care le avusese și el. ”Da măi”, a zis atunci mama, ”el a fost mai lacom, că na, e copil încă”. Remarca mamei m-a luminat. Da, era vorba de o lăcomie pentru plăcere, pentru trăirea ”aici și acum” a senzației, dar fără să te gândești la viitor. Era vorba despre o caracteristică surprinsă și de fabulele lui La Fontaine, în special în ”Greierele și furnica”. Deci și oamenii, cel puțin unii dintre ei, doresc experimentarea aici și acum și cât mai totală a plăcerii, fără să se gândească la consecințe și neputând să amâne acea plăcere. Îmi aminteam și de experimentele făcute cu copiii sau adulții care în schimbul amânării unei plăceri, sub forma unei prăjituri sau bani, li se oferea ceva suplimentar. Surprinzător, foarte puțini dintre subiecți au ales să își amâne furnizarea instantanee a plăcerii ”mai mici” pentru o plăcere ”viitoare” mai mare. Copiii care puteau alege între a mânca o prăjitură acum și două mai târziu au ales în proporție covârșitoare pe cea de acum, deși le era garantată cea de mai târziu, ceea ce s-a întâmplat de altfel și cu adulții. Deci îmboldiți de impulsul care anticipează experimentarea plăcerii, cam sub orice formă ar fi aceasta, indivizii acționează și aleg ca plăcerea să fie furnizată cât mai rapid. Bineînțeles că remarcasem că existau grade ale acestei plăceri, în funcție de zona care o producea și pe care indivizii o valorizau diferit, în funcție de preferințele și caracteristicile personale. Spre exemplu am observat că eu valorizam mult mai mult plăcerea pe care o obțineam din bucuria pe care o adusesem fratelui meu când împărțisem bomboanele decât plăcerea senzorială pe care aș fi avut-o dacă aș fi mâncat singur bomboanele. Dar acum eram de-a dreptul acuzat și responsabilizat de distrugerea calculatorului pentru faptul că el nu primise mai multe bomboane, în condițiile în care ar fi putut foarte bine nici să nu afle că au existat. Cum eram eu vinovat pentru că el nu se putuse abține și le mâncase pe toate, apoi nemulțumit răscolise casa în absența mea pentru a mi le fura pe celelalte? Am simțit că aici întâlnisem o caracteristică esențială a omului, pe care o remarcasem și în alte situații în interacțiunile cu cei din jurul meu. Și anume, oamenii învinuiau continuu și fără ezitări pe ceilalți pentru propriile lor gânduri, emoții, sentimente sau afecte. ”Tu ești vinovat pentru că m-ai enervat. Ai spus ceva urât…” era replica pe care mai toți copii o foloseau atunci când doreau să își justifice un comportament agresiv sau chiar violent. Această tendință de a arunca în mod nelegitim responsabilitatea propriilor trăiri care eventual au pornit dintr-un impuls interior declanșat de o remarcă, gest, acțiune sau situație creată de un terț părea un punct comun, un ”lait-motiv” al comportamentelor umane. Mie personal îmi era clar că responsabilitatea propriilor mele trăiri și a comportamentelor mele îmi aparținea exclusiv mie, iar faptul că un terț acționase într-un anume fel care suscitase în mine o anumită reacție nu îl responsabiliza pe respectivul, deoarece ceea ce se întâmpla în interiorul meu mă privea exclusiv pe mine și pe nimeni altcineva. Dacă altcineva reușea să îmi declanșeze o anumită reacție sau comportament era treaba mea, nu a respectivului, iar dacă respectiva reacție era una purtătoare de consecințe sociale sau morale, acestea îmi reveneau pe drept mie, așa cum de altfel considera și legea, absolut niciun individ nefiind scutit de responsabilitatea propriilor acte doar pentru că a fost ”provocat”. Ne mai zicând că această ”provocare” invocată este extrem de subiectivă, putând fi interpretată de la caz la caz după bunul plac, și folosită drept ”paravan” pentru orice comportament. Deci această ”scuză” a unor acțiuni imorale și agresive, folosită de către oameni care învinuiau pe alții pentru propriile lor alegeri, indiferent de motivele acestora, pasând responsabilitatea pe umerii terților, mi se părea doar o ”manevră subțire” și ridicolă de a scăpa de consecințele propriilor acțiuni.

Personal mi se părea că deși în mod clar cu o valoare certă în cazul în care erai dorit de auto-depășire și de generarea unei rezistențe emoționale și psihice aparte, îndemnurile lui Iisus nu au ca orientare decât ideea cedării și a acceptării abuzului și agresiunii fără să ripostezi. Eu personal nu vedeam aici decât forme de invitație la continuarea și permiterea oricărei forme de abuz, în ideea că agresorul se va ”rușina” la un moment dat, contrariat de lipsa ta de reacție de apărare și va renunța, chiar se va căi, suferind o transformare ”emoțională” și de ”mentalitate”, de ”viziune”. Nu excludeam această posibilitate, însă șansele de reușită într-o realitate pământeană erau spre zero, de obicei cel care inițiază agresiunea, în cazul absenței unei riposte, care clar poate escalada conflictul, să perceapă aceasta ca pe o slăbiciune și nu va face decât să își continue abuzul, extinzând și mai mult pierderea ”celui care întoarce și celălalt obraz”. Era o acțiune ”inversă” din punctul de vedere al așteptării celui care inițiază un abuz, dar îndurarea cu ”detașare” și ”oferirea spre abuzare” nu ar fi produs neapărat o mișcare psiho-emoțională agresorului, care, dimpotrivă, s-ar fi simțit ”invitat” să își continue și chiar mărească agresiunea, lucru care în mod cert era valabil în lumea vie, care este dominată de principiul extinderii propriului teritoriu și influențe până se întâlnește o forță contrară suficient de puternică pentru a i se face ”frică” și astfel să își ”revizuiască” comportamentele.

44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
45. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?
46. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
47. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Suntem îndemnați să iubim pe vrăjmași, pentru că, se subliniază, ce iubire e aia când este aplicată doar în cazul celor care ne iubesc sau cu care avem relații privilegiate, cum sunt cele de rudenie. Perfect de acord în ceea ce privește această ultimă parte care ne aduce o mică lămurire asupra acestui atât de invocat și totuși atât de vag concept cum este ”iubirea”. Remarcasem mai sus că Iisus identificase drept o caracteristică a iubirii absența rezultatelor dureroase în celălalt (Iubirea nu face rău aproapelui), lucru cu care din nou eram perfect de acord, însă în mod evident nu acoperă ca și conținut noțiunea de iubire, pentru că dacă eu nu fac rău cuiva, pe care să zicem nici nu îl cunosc sau nu este din țara mea, nu înseamnă că îl și iubesc. De asemenea dacă nu fac rău cuiva aflat în proximitate care îmi este indiferent, cum ar fi un coleg de bancă, chiar dacă aș putea să zicem, asta nu mă face din nou, bun și iubitor. Această nouă precizare, cum că o atitudine ”iubitoare”, care s-ar putea traduce prin afectuoasă, interesată de binele celuilalt, este nesemnificativă în cazul unor cazuri ”privilegiate”, cum ar fi în cele în care avem interes să prezentăm o atitudine favorabilă celuilalt, amabilă, curtenitoare, din interes sau datorită poziție familiale și sociale, și este relevată cu adevărat doar în cazurile ”dificile”, în care celălalt nu este direct interesat de ”binele” nostru. Cu alte cuvinte, Iisus ne transmite că proba adevărată a iubirii este decizia de a face acțiuni care sunt împotriva instinctului primar, care ne spune să luptăm cu ce ne agresează sau să fugim de acel pericol. O acțiune susținută eminamente volitiv, printr-o alegere deliberată și asumată.

Dar după mine și aceasta poate fi falsificată cu ușurință, pentru că, așa cum vedeam eu lucrurile, toate lucrurile cerute de Iisus, și chiar de Dumnezeu, pot fi ”mimate”, adică poți avea acele atitudini exterioare și comportamente decizând rațional, adică impunându-ți-le, fără să aderi în niciun fel emoțional sau ”sufletește” la acestea, adică fără ca motivația să vină din conștiința ta, din dorința ta naturală de a ”face bine” sau un lucru ”superior”, ceea ce ar fi cazul unei adevărate zone emoționale, sentimentale. Omul poate avea absolut orice fel de comportament asociat unei zone emoționale autentice, reale, mimând, emulând din rațional ”semnele exterioare” ale afecțiunii. Și atunci participarea mecanică, lipsită de aderență reală a individului la aceste comportamente zise ”spirituale” nu au niciun fel de importanță și de relevanță pentru progresul său interior, pentru evoluția conștiinței și înțelegerii sale, ne mai zicând de progresul său ”emoțional”, care este zero absolut.

Problema pe care eu o sesizam la toate aceste ”îndemnuri”, fie că era vorba de bărbatul care trebuie să își iubească femeia, care trebuia să fie doar cu soția în gând, care trebuia să nu mintă, trebuia să întoarcă obrazul, trebuia să jure drept, trebuia să se lase jecmănit, furat, trebuia să își ”iubească” dușmanii, era exact prezența acestui ”trebuie”.

”Trebuie să îți respecți și să îți iubești părinții.” Pentru mine această frază indică o mare problemă, și anume că respectul și iubirea ar trebui să apară de la sine, în mod natural, din calitatea interacțiunilor dintre mine și părinți. Acest imperativ, ”trebuie” fie explicit, fie implicit, ca în cazul lui Iisus, indică o forțare, care nu are ce căuta într-o relație corectă, naturală și afectivă. Dacă ai nevoie să te motivezi volițional ca să ai afecțiune, respect și alte ”sentimente” înseamnă după mine că ceva nu se întâmplă corect acolo, pentru că dacă ar fi, totul ar merge de la sine, fără să fie nevoie de nicio sforțare. Insistența de a produce niște efecte ”emoționale” stimulând datoria individului și deci rațiunea acestuia reprezintă un fals grosolan și este cauza eșecului oricărei relații ”de suflet”, fie că este între părinți și copii, frați, între profesori și elevi, sau îndrăgostiți și așa mai departe.

Iar omenirea, avidă după afecțiune, după o emoționalitate autentică, care să furnizeze atenție, grijă și interes, se alege, datorită forțării din rațional, pentru a-și prezenta continuu garanția ideii de ”iubire”, numai cu surogate și falsuri, cu comportamente care mimează interesul și sentimentul, producând astfel numai durere și suferință atunci când celălalt sesizează ceea ce se întâmplă în realitate.

Deci ultima frază a Mântuitorului mie mi se părea, personal, ca o cheie de boltă a îndemnurilor sale la a fi ipocriți și de a ne forța, din toate puterile să ne arătăm altfel decât simțim și suntem.

”Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

Despre cât de desăvârșit era Tatăl ceresc mă lămurisem din analiza textelor biblice, pe care le comentasem împreună cu părintele, iar îndemnul la ”desăvârșire” pe modelul absolutist și retardat-discreționar al lui Elohim mi se părea o culme a tupeului și a falsului. Da, și apoi umanitatea se întrecuse mii de ani în a poza în desăvârșirea deplină. Fără dorințe, fără pulsiuni, fără emoții, fără nimic din ce ar fi putut strica minunata imagine a omului care îmbrățișase mesajul Mântuitorului.

Pentru că scopul creștinismului, acum îmi era clar, era ca prin convingerea și atragerea oamenilor la un corp comun de ”învățături”, cum erau cele atribuite lui Iisus, să formeze un nou grup ”social”, care să aplice o nouă normă de grup, fiecare simțindu-se parte a acestui grup ca urmare a ”îmbrățișării” mesajului fiului lui Dumnezeu, care însemna activarea ”hainei de creștin”, și astfel să rezolve problema fundamentală a umanității, care fusese dintotdeauna individualismul și egocentrismul.

Însă aderarea la haina ”exterioară” de creștin nu cred că dusese vreodată în mod real (cu varii excepții), la anularea dorințelor individuale, la concurența naturală a indivizilor în cadrul societății, la lupta lor pentru accesul la pozițiile privilegiate și la resursele finite pe care și le doreau masiv numai pentru ei înșiși. Pentru că nici nu avea cum, din moment ce nu se opera nicio modificare în structura interioară a indivizilor, singurele solicitări fiind să prezinte niște comportamente exterioare, pe care fiecare le mima, cu gândul la propriile interese și plăceri, toate acestea nefăcând decât să adauge încă câteva straturi de ipocrizie la cele deja existente și care rezultau din construcția deja deficitară a structurii sociale, care încuraja și favoriza disimularea și falsul.

Și încă un aspect care mi s-a părut poate printre cele mai periculoase dintre ”efectele perverse” ale învățăturilor lui Iisus, era acela prin care se inducea oamenilor ideea că ”iubirea” era ceva aflat în sfera volitivă, pe care oricine o putea accesa și folosi oricând și după bunul plac, atât față de ”femeia sa” sau față de ”dușmani”. Iar pentru mine era evident chiar și la acea vârstă fragedă, că sentimentele erau ”ceva” care erau foarte departe de zona voinței, având o dinamică particulară și aparent complet în afara sferei în care Eu aveam acces. Bineînțeles că remarcasem pe propria piele că emoțiile și sentimentele aveau o viață ”proprie” și că apăreau doar ”în context”, dacă situația evolua de o asemenea manieră pentru a le permite nașterea și dezvoltarea, iar poate cea mai importantă și valoroasă constatare pentru mine era la acel moment că acestea nu puteau fi forțate în nici un fel, orice intervenție voluntară aducând doar o situație falsă, în care cei doi nu făceau decât să joace un rol complex, depinzând de factorii circumstanțiali și care în mod sigur nu avea nimic de-a face cu ”sentimentele autentice”.

Oricum, parcurgând cu atenție versetele am constatat că ”autorii Bibliei” erau extrem de conștienți de o realitate extrem de dură și care fusese identificată încă din cele mai vechi timpuri drept sursa ”răului” în această lume, și pe care fiecare sistem ”ideologic” și ”social” încercase să o ”rezolve” într-o formă sau alta, și anume dorința perpetuă de ”mai mult”.

20. Iadul şi adâncul nu se pot sătura, tot aşa şi inima omului e de nesăturat. (Pildele lui Solomon, capitolul 27)

În această cheie demersul Mântuitorului mi se părea a se înscrie în același registru, demers care a fost apoi continuat și de apostolii săi, prin susținerea abținerii de la orice plăcere ar fi putut experimenta omul în viața aceasta, insistând pe efemeritatea sa și pe concentrarea eforturilor oamenilor asupra relației cu ”Dumnezeu”, pentru pregătirea ”vieții veșnice”.

Toate acestea erau ”susținute” ideatic prin acea ”iubire” prezentată de Iisus în parabola fiului rătăcitor, care ne îndeamnă, tot pe principiul ”întoarce și celălalt obraz”, să tolerăm comportamente anacronice, întărindu-le astfel și dând apă la moară unor ”profitori” care ”trebuie iubiți” că de, e și ei oameni. Am întrebat mereu pe oamenii din jurul meu și pe preoți de ce sunt trecute cu vederea comportamentele și alegerile ”fiului risipitor” , care hotărăște să risipească tot ce primise pe de-a moca de la părintele său, care împărțise moștenirea în mod egal, până ajunge să jinduiască la lăturile porcilor pe care îi păzea. Ei bine, atunci îi trece prin cap o idee, după cum ne spune evanghelia după Luca.

7. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!
8. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;
9. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

– Deci băiețelul ”și-a venit în fire”, adică i-a trăsnit prin cap că ce mama mă-sii se chinuie el prin străini după viața de huzur pe care o dusese risipindu-și partea de avere, când tot ce avea de făcut era să se prezinte ”spășit” în fața tatălui ”milos” și cu asta gata, avea să intre iarăși în pâine. Zis și făcut.

20. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
21. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
22. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;
23. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;
24. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

–             Deci pe baza milei, tatăl se uită în gura ”păcătosului” care se căiește, ștergând cu buretele trecutul său de glorie, cam ca în povestea lui Nala, și aici, ca și acolo, fiind vorba despre iubire, acel ”sentiment” în numele căruia se trece cu vederea peste orice. Așa că băiețelul își recapătă locul de cinste în gospodăria tatălui de parcă venise de la grele și îndelungate lupte și străduințe, în care muncise îndelung pentru onoarea și numele familiei, nu de la sex, băutură și jocuri de noroc. Normal că celălalt fiu, care trudea dintotdeauna, ratează logica ”Tatălui iubitor” și îndrăznește să întrebe motivația cinstei ce i se acorda jegosului ce evident că în scurt timp s-ar fi apucat de apucăturile firești dictate de caracterul său, aceleași care îl aduseseră în situația de a se bate cu porcii pe lături.

28. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.
29. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.
30. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

– Tăticul încântat că i-a revenit odorul din pustietățile unde se străduise din greu să cheltuie banii pe curve în petreceri, îi comunică ”marele secret” aflat la baza veseliei fără margini ce îl apucase și care îl determinase să-și ”recompenseze” fiul ”rătăcitor pentru ceea ce reușise să ”facă”.

31. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.
32. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

– Deci trebuie să ne veselim că era pierdut și acum l-am regăsit.

– Fix ca în cazul lui Nala. Bucuria recuperării acestuia șterge toate faptele sale ”de glorie”, ca și în cazul fiului risipitor, râse Camelia.

– Întocmai. Și acuma eu, dacă aș fi fost în locul fiului muncitor, i-aș fi comunicat tatălui că să și-l păstreze pe băiețelul regăsit și mi-aș fi luat ce era al meu și aș fi plecat fără să mă uit în urmă, așa cum aș fi făcut dacă aș fi fost și în cazul lui Damayanti. Mi-aș fi văzut frumușel de treabă, fiindu-mi limpede că unul care a fost în stare să mă lase de izbeliște cu copiii, doar pentru a juca la zaruri viitorul, pentru propria sa plăcere nu are nimic din structura interioară care să mă facă să am de-a face cu el vreodată, tot așa cum este evident că era doar o chestiune de timp până când ”fiul risipitor” va începe să își facă mendrele, urmărind aceleași obiective ca și până atunci, adică plăcerea prin mijloace facile, lucru care vine la pachet cu mârlănia, intrigile și risipa, dezmățul și jegoșenia. Că doar nu ne putem închipui că năravul lupului se va schimba doar pentru că i-a fost câteva zile foame. Așa că cât de curând va începe să toace averea bătrânului, care îl va privi cu ochii plin de drag, tot așa precum bunicul îl privea pe fratele mamei, ”mărul lui mamaie”, singurul băiat al familiei.

– Ei, îmi spuse Camelia zâmbind, aici avem de-a face cu o parabolă, care nu ține neapărat cont de tendințele psihologice normale și naturale ale oamenilor reali, fiind mai mult o situație ideatică în care, prin căință, omul se îndreaptă, transformându-se complet interior.

– Eu personal mă îndoiesc profund de aceste transformări interioare, susținute de altfel și de doctrina oficială comunistă, ce promovează ”reabilitarea” și încadrarea ulterioară în câmpul muncii a condamnaților și recidiviștilor, care se vor ”cuminți” doar de frică, neavând poziția și puterea de a face în continuare ce simt și își doresc. Cu atât mai stupide și periculoase mi se par aceste ”exemple” date de marele cunoscător de oameni Iisus, care aberează ideatic, susținând deschiderea totală și punerea sufletului în palma unuia care și-a arătat deja adevărata natură interioară, caracterul, ce va determina continuu același gen de acțiuni și comportamente. Mie îmi este clar că pentru păstorii de oameni cei ”rătăciți” sunt cu mult mai apetisanți decât ”turma”, și că vor invoca tot soiul de motive pentru eforturile de aducere a acestora în rândul oițelor ascultătoare, dar în realitate s-ar putea să se trezească cu niște lupi ieșind de sub blănițele mițoase. Și, vorbind despre milă, acest impuls ce apare în oameni la vederea cuiva aflat într-o anumită situație ce subliniază existența durerii și suferinței, este după mine extrem de important de stabilit întotdeauna dacă această înclinație a oamenilor spre ajutor a celor aflați în suferință este ceva corect și legitim, pentru că o victimă a circumstanțelor, așa cum ne arată și etiologia acestui termen, înseamnă cineva care nu a provocat sau nu a contribuit la situația în care este și în care se prezintă drept victimă. Pentru că în această situație, ca și în cazul lui Nala, eu nu îl pot vedea pe ”fiul risipitor” ca o victimă, din moment ce situația în care a ajuns se datorează în întregime propriilor sale alegeri și decizii. Fiul risipitor are o înclinație evidentă spre obținerea plăcerii într-o formă facilă, aspect care i-a fost tot timpul susținut și de tatăl său, care, punându-i plocon averea în brațe nu îi face niciun serviciu, ci îi susține tendințele spre delăsare și desfrâu. Mai mult, în momentul întoarcerii sale cu coada între picioare, cerând doar să fie lăsat ca argat, cumva conștient de poziția pe care ar fi trebuit să o aibă în mod real, el îl pune în fruntea bucatelor, cinstindu-i astfel mărețele sale fapte, validându-i comportamentele și întărindu-i percepția asupra temeiniciei alegerilor sale.

– Cu alte cuvinte, fiul risipitor se va simți validat prin promovarea sa, ilegitimă, pentru că el nu ajunge acolo ca urmare a unui traseu firesc și meritoriu, cum ar fi fost cazul oricui altcuiva, ci datorită faptului că tatăl său închide ochii și șterge cu buretele ce s-a întâmplat, ca și cum aceste lucruri nu ar avea nicio importanță și nicio semnificație. Și acest comportament aberant, ca și în cazul lui Damayanti, are la bază cică sentimente.

– Corect. Aceasta ar însemna ca în natură să fie validate alegerile și comportamentele eronate, care nu au eficiență, ceea este exact pe dos decât se întâmplă lucrurile și se produce învățarea și adaptarea, evoluția prin experiență. Practic Tatăl Iubitor nu face altceva decât să suprascrie în mod aberant și nelegitim întreaga încărcătură a răspunsului pe care fiul risipitor o are din partea mediului, ocupând acum, prin decizia ”miloasă”, o poziție care nu este câștigată în mod natural și care, evident, nu respectă condițiile naturale ale vieții, în care fiecare este în poziția pe care o merită și pe care a obținut-o prin propriile sale eforturi și ambiția personală, ci prin ”nepotism”. Nu e de mirare că apoi aceste ”victime” continuă să facă ce știu mai bine, convertind ”mila” și ”victimizarea” într-un mod de viață, care le asigură întotdeauna ce doresc și au nevoie, o adevărată strategie de manipulare pe care o pun imediat în funcțiune atunci când celălalt îndrăznește să nu pună botul la pretențiile și jeluielile sale. Căci dacă ar fi să ne luăm după logica Tatălui Milos, delicvenții și infractorii nu ar trebui pedepsiți, ci puși în fruntea mesei, în funcții de mare răspundere, pentru că se vaită și se căinează, arătând că regretă faptele comise. Deci odată cu iertarea creștinească ar trebui să apară și investirea în poziții de putere. Regretul exprimat pe gură este arhisuficient pentru a trece cu vederea trecutul. Lucru valabil și în relațiile personale, de cuplu, cum e cazul lui Nala și Damayanti.

Mad Love (Iubire nebună 2001)

Iubirea nu este permisă celor ce orânduiesc și păstoresc soarta muritorilor de rând, însoțirea lor fiind supusă legilor Puterii și Datoriei, în care interesul și politica decid fără șovăială destinele micilor furnicuțe prinse în malaxorul nepăsător al propriilor vieți și pe care îl numim cu adâncă evlavie și închinăciune ”interesul superior al Țării”. Acest lucru îi este transmis, bineînțeles într-o formă mult mai concisă și subtilă de către regina Spaniei, Isabela, fiicei sale, tânăra Juana, care este trimisă să îi fie soață unui rege tânăr și obscur din Țările de Jos.

Aceasta ajunge la chipeșul rege care era angrenat în dificilele treburi ale guvernării celor mulți și proști, trăgând din greu la jugul vânătorilor și împreunărilor cu doamnele de la curte, care se simt extaziate atunci când divina sa privire se odihnește, mai mult decât se cuvine, pe nurii lor, nemaizicând de momentele în care divina sa cărniță este adăpostită în neînsemnatul lor trup. Juana este plăcută de viitorul său soț care, aprins de patimile iubirii, cere să fie unit în fața oamenilor și a lui Dumnezeu chiar în momentul acela și, purtând-o pe brațe până în patul conjugal, îi arată ”din bob în bob amorul”, lucru care o încântă peste măsură pe tânăra domniță.

Care domniță ia însă, destul de repede, cunoștință și cu poftele fără de astâmpăr ale ilustrului său soț și domn, crizele sale de gelozie și isteria cu care se dă în spectacol în fața supușilor făcând ca regele să încerce în primă fază să ajungă la o înțelegere cu ea, însă în fața solicitărilor disperate ale fetei îndrăgostite de primul și singurul bărbat din viața sa, înțelege că nu are altă șansă decât să o ”scoată nebună”.

După preluarea posesiunilor din Spania, pe care soața sa îi le adaugă în ”cununa domeniilor regale”, necesitatea de a o potoli pe ”nebuna” care suspina continuu după el devine din ce în ce mai acută, iar descoperirea unei preafrumoase posesiuni maure, posesoare a unui trup dumnezeiesc, care se prostitua prin lupanarele Madridului, și pe care o aduce drept ”doamnă de companie” mult iubitei și stimatei sale soțioare, grăbește demersurile regale, care, în urma unui proces public, o declară ”nebună” cu acte în regulă, dar surlele și trâmbițele care acoperă discursul ”maicii neamului” vor anunța foarte repede și trecerea sa într-o lume mai bună, facilitată de preluarea unei boli rușinoase de la cele care îi alimentau continuu dorința sa insațiabilă ”de mai mult”.

Un film școală despre fenomenul ”gaslight” și care, pe lângă actorii frumoși și talentați sau decorurile de epocă, reușește să surprindă destul de fidel gradul de libertate real pe care oamenii îl au în această lume, în ceea ce ei numesc ”scumpa lor societate”, mai ales pentru cei ”parașutați” în pozițiile de forță ”socială”, numite ”de putere” de părinți care nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă și din ceea ce ”reușesc” să genereze în așa-numita ”realitate socială”.