Învățarea și neuroplasticitatea în creierul adult
Învățarea este procesul prin care ne schimbăm comportamentul în urma unei experiențe noi. Poate fi vorba de comportamente simple, pe care le-am învățat după o singură expunere și aproape automat, cum ar fi recunoașterea feței cuiva cunoscut de curând, dar și de comportamente complexe, a căror învățare a implicat expunere repetată și efort, ca învățarea unei limbi străine sau cântatul la un instrument muzical. Știm astăzi că schimbările comportamentale care rezultă din învățare, mai ales cele care necesită mult exercițiu, sunt un semn că ceva s-a schimbat în creierul nostru.
Ideea că învățarea se bazează pe neuroplasticitate nu este nouă, fiind propusă pentru prima dată la sfârșitul secolului XIX și dovedită convingător prin studii pe animale începute în anii 1960. Dar ultimele două decenii au adus progrese majore, mai ales datorită metodelor neuroimagistice care permit studierea modificărilor structurale pe care le implică învățarea la om. Rezultatele acestor cercetări arată că învățarea presupune schimbări neuroanatomice mai extinse decât se credea, vizibile la o rezoluție milimetrică și antrenând multiple componente ale țesutului nervos.
Originea conceptului
Neuroplasticitatea se referă la capacitatea țesutului nervos de a suferi modificări structurale. Conceptul a fost introdus de neurologul român Ion Minea, în teza de doctorat realizată sub coordonarea profesorului Gheorghe Marinescu și publicată în 1909. Studiile sale experimentale au descris pentru prima dată modificările morfologice (adică de formă) pe care le suferă neuronii atunci când sunt comprimați sau transplantați în alt țesut. Anatomistul spaniol Santiago Ramón y Cajal, care dovedise existența neuronilor și era proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, era la curent cu cercetările din grupul lui Marinescu și a preluat și consacrat acest concept în cartea sa despre degenerarea și regenerarea țesutului nervos, publicată în 1913. Deci accepțiunea în care a fost folosit inițial conceptul de neuroplasticitate s-a limitat la modificările prin care țesutul nervos se adaptează la leziuni și neuropatologii.
Ipoteza că învățarea ar implica modificări în creier e puțin mai veche decât conceptul de neuroplasticitate, fiind propusă de William James, unul din părinții psihologiei științifice, într-o carte din 1890. La scurt timp după aceea, neuropsihiatrii italieni Eugenio Tanzi și Ernesto Lugaro au susținut și ei că învățarea ar antrena modificări la nivelul neuronilor și contactelor dintre aceștia. Aceste idei erau foarte avansate pentru acea vreme ținând cont că existența neuronilor încă nu fusese dovedită de Cajal și că aveau să mai treacă decenii până la descrierea sinapselor, zonele de contact în care se realizează comunicarea dintre neuroni. Odată cu aceste descoperiri, ipotezele legate de neuroplasticitatea din învățare au luat forme mai concrete. De exemplu, psihologul canadian Donald Hebb a propus, într-o carte din 1949, că învățarea este susținută de activitatea concomitentă în ansambluri de neuroni, care antrenează creșterea zonei de contact și stabilizarea comunicării dintre aceștia. Altfel spus, „neurons that fire together, wire together.”
Citește continuarea articolului pe Revista CARIERE.
