Now Reading
Călătorind cu suflul astrelor

Călătorind cu suflul astrelor

călătorind-cu-suflul-astrelor

S-a născut în Austria, acolo a privit pentru prima dată astrele și și-a început căutările interioare; cu toate astea a studiat și făcut business. A ascultat chemarea sufletului și a ales România să-și trăiască viața adultă. Vorbește românește, este șaman inițiat în Peru și de curând a pus în București bazele unul centru de vindecare spirituală, Wayra Astrae. Monika nu crede în separarea între business și spiritualitate – în general nu crede în separări, ci mai degrabă în integrare. Călătoria ei de cunoaștere continuă; ne ia o clipă tovarăși de drum ca să ne amintească de propria noastră călătorie!

Psychologies: Cum a fost copilăria ta?

Monika Puiu: Foarte protejată! Mă întorc regulat la casa părinților mei, dintr-un sat mic din nordul Austriei. De locul acesta mă leagă cel mai mult apa, rece și limpede. Am început să-mi urmăresc astrograma de la 16 ani; învățam, citeam semne, căutam răspunsuri preponderent în mine, în interior, ca apoi să văd dacă se confirmă și în exterior.

Cum ai ajuns în România?

M. P.: Am lucrat la Linz, la o firmă de comerț internațional care avea filiale peste tot prin lume. Am refuzat trei destinații din cauza câinilor mei. Bucureștiul nu l-am mai refuzat. Am lăsat câinii la părinți și am venit la București cu gândul de a sta maximum doi ani. După fiecare iarnă – din cele optzeciste, cu frig și întuneric – ziceam că gata, plec înapoi. Contractul însă îmi cerea să dau de știre la firmă primăvara… aici era capcana! Primăverile în București sunt absolut superbe – nu-mi venea să cer plecarea și mai stăteam un an.

Am rămas 34 de ani și am făcut multe afaceri. România mi-a oferit niște oportunități la care în Austria nu puteam visa. Nu pot să descriu cât sunt de recunoscătoare că am luat această decizie. Când am spus DA României nimeni nu m-a crezut și nu m-a susținut în Austria. Dar nici nu vreau să mă gândesc câte oportunități și câtă bogăție de înțelegere aș fi pierdut refuzând România. Atunci, la început, nu am fost convinsă de nimic, dar am avut o intuiție legată de România. A fost o chemare. Universul a făcut niște minuni cu mine – am o relație specială cu Dumnezeu, care câteodată mă și păcălește, nu respectă contractul, dar până acum trebuie să spun că a avut dreptate.

Monika Puiu s-a născut în Austria. Deși nimic nu-i plăcea mai mult decât să privească cerul și constelațiile, ea a făcut studii economice și în 1988 a ales biroul de la București al firmei de comerț internațional pentru care lucra. A făcut afaceri în România și în paralel s-a instruit în astrologie și s-a inițiat în multiple arte spirituale. În 2005 o cunoaște personal pe Judy Hall, celebra autoare a Bibliei Cristalelor și a metodei astrologiei experiențiale. Monika îi preia și îi dezvoltă metoda. În 2018 se pensionează, părăsește businessul de comerț și înființează Wayra Astrae, centru de terapii holistice, pe care îl dezvoltă continuu.

Ce raport vezi între tradiția spirituală în care creștem și universul spiritual în care activăm la maturitate? Ține seama inițierea de rădăcinile inițiatului?

M. P.: Sunt două tipuri de trăiri în același timp. Una ține de sânge, de strămoși, iar cealaltă de suflet. Ca suflet, am fost în toate popoarele – și nu doar pe pământ. Eu am trăit ca medicine man în America De Nord și marea mea suferință era legată de viața de acolo – am procesat-o în cadrul ceremoniei șamanice din Peru.

Din copilărie m-au fascinat amerindienii. Acum vreo 15 ani am intrat într-o librărie la Londra. Am deschis o carte despre amerindieni și mi-am dat seama atunci că tot timpul caut aceste cărți. Le deschid și mă copleșesc furia, tristețea, nici nu pot să citesc de fapt ce scrie. Atunci, pentru prima dată, am fost conștientă că mereu a fost mai mult decât un interes istoric. Cartea era Bury my Heart at Wounded Knee – este despre ultima crimă în masă a armatei americane împotriva amerindienilor. O citisem timp de vreo două zile, plângând, pe când aveam vreo 25 de ani.

Cu afacerea cu utilaje agricole am fost o dată la o expoziție în Dakota de Nord. Știam că acolo mai sunt rezervații de indieni. Am ajuns singură și m-a întâmpinat o femeie, dintre organizatori. „Bun venit la Fargo. Noi avem aici de trei ori mai multe capete de vite decât oameni.” Mi s-a părut o informație ciudată. Apoi am înțeles că legătura mea este cu bizonii – am fost medicine man aici și nu am putut împiedica uciderea bizonilor – mai rău decât să ucizi pe cineva este să ucizi mâncarea lui.

Pentru Peru nu am avut o atracție specială, dar când am început cu medicina șamanică pe linie incașă am știut că trebuie să ajung acolo – prima dată am fost în 2015 și de atunci nu trece o zi în viața mea fără să mă gândesc la Peru. De obicei am deja un bilet spre Peru. La a doua vizită a mea acolo nu știam că am o boală de plămâni și mi-a fost foarte greu la înălțime. Grupul meu urca pe munte, dar eu rămâneam mereu în urmă. Am mers pe un drum lângă un canal incaș: o potecă îngustă pe marginea prăpastiei. Nu am avut putere, de frică. Mă zbăteam să respir. Era evident că nu pot merge la pas – ghidul mi-a făcut rost de un cal. Un ghid a mers cu grupul, unul cu mine și unul ținea calul de dârlogi. Pe tot parcursul drumului am simțit cum trăiam o altă viață alături de viața de acum. Mi-am spus: De data asta supraviețuim.

Trăisem cândva acolo ca o fată care a fost adusă pe munte ca să fie sacrificată. Fata nu a mers pe jos, ci o fost purtată într-o ceremonie. Practic atunci m-au cărat în sus ca pe o prințesă. Ceremonia se repeta acum, eram iar purtată, aveam senzația de a fi cineva deosebit ca atunci, dar de data asta supraviețuiam. Nu știu dacă a fost un drum de jumătate de oră sau de zece ore. Am amintiri, ca suflet eram acolo. Ca suflet, toți am fost peste tot. Și dacă nu am fost, vom fi.

Înainte de traume, o bucată din suflet, intactă, se poate agăța de pământul unde se petrece acțiunea. Sufletul se reîncarnează, merge mai departe, dar acolo rămâne partea aceea, prinsă. La mine o parte de suflet a rămas pe muntele din Peru și am recuperat-o în călătoria mea acolo. Dar dacă eu aș fi fost sănătoasă și aș fi putut merge pe jos cu grupul, nu aș fi avut experiența asta și nu aș fi recuperat sufletul. Fiecare experiență are să ne învețe ceva și nu trebuie să căutăm să vindecăm a priori totul, înainte de a afla ce are să ne spună.

„Anul acesta, când am revenit de la centrul de vindecare cu plante din Peru, a rămas cu mine încrederea – că ceea ce se întâmplă este ceea ce trebuie să se întâmple. Grijile nu ne ajută la absolut nimic, ne fac numai rău.”

Wayra este un cuvânt în limba quechua, o limbă vie, vorbită azi de poporul Q’ero din Peru, de unde vine mare parte din învățătura pe care o practică Monika – este un popor străvechi, de dinainte de incași. „Wayra înseamnă vânt, se leagă de a cincea chakra, de comunicare, de conectare, Vântul este peste tot” spune ea. În română ar fi duhul, suflul, respirația. În Biblie se spune despre Sfântul Duh că „suflă încotro vrea el”. Wayra Astrae ar fi deci „mama vântului/ suflului stelar”.

Cum vezi acum vindecarea și vindecătorii?

M. P.: Sursa de vindecare este aceeași, fie că o numesc Dumnezeu sau energie sau univers. Din această sursă de energie se trag toți cei care practică vindecarea, fie că o numesc theta healing, access bars, psihoterapie sau altfel. Alegerea tehnicii depinde de terapeut. La fel se întâmplă și la preoți. Însă vindecătorul trebuie să fie atent să nu se transforme în salvator.

Există oameni foarte empatici, care preiau tot ce e rău de la alții, adesea suferă de oboseală și dureri de cap pentru că nu știu să gestioneze ceea ce preiau. Iau apoi o pastilă și nu se gândesc mai departe. La alții această empatie duce la oferta de ajutor: „Eu simt că ție îți este rău și vreau să te ajut.” Însă „în timpul acesta eu preiau și putere de la tine”. Aici e capcana inconștientă. Este mult mai greu să zic: „Eu știu unde ești. Eu știu cât de dificil e locul în care ești acum. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. Dar eu sunt convinsă că tu o să rezolvi problema asta, că îți găsești propria ta cale, propriul ajutor. Dacă eu sunt ajutorul tău, spune-mi. Dar eu nu pun ajutorul meu asupra ta ca o căciulă. Dacă îmi ceri, te ajut, dar convingerea mea este că tu poți să ieși din ceea ce ai intrat singur. Dacă pe tine te pune la încercare universul astfel, înseamnă că tu poți da acest examen și îl poți trece.” Este o viziune de putere asupra vindecării. Eu las puterea ta la tine, nu îți spun că tu nu ești în stare, nu te dau la o parte pentru eu pot și eu știu. Legătura între victimă și salvator nu funcționează niciodată terapeutic. Fiecare dintre ei are o putere, urâtă, asupra celuilalt. Și victima are puterea sa asupra salvatorului. „Încerc tot, dar nu merge pentru mine”, spune victima – și asta îl ține pe salvator mereu în priză, cu cereri continue.

Eu nu fac terapie continuu, chiar dacă mi se cere – câteodată merită să discutăm despre efectele terapiei pe care am făcut-o anterior. Noi, oamenii, avem nevoie de conștientizare. Eu fac și mentorat prin Comunitatea Femeilor de Afaceri. Lucrăm și șamanic, și cu meditație; problemele personale au efecte masive asupra afacerilor. În cadrul mentoratului facem și reflecție. La oamenii din Peru nu e nevoie de asta. Ei trăiesc în echilibru spiritual cu Mama Pământ, cu Pachamama, și echilibrul ajunge automat în minte. Noi avem corpul și simțurile tăiate de minte și atunci trebuie să facem un efort pentru a integra totul.

Îmi pare a fi un concept despre putere foarte diferit de cel occidental, care trimite mereu la „puterea asupra altcuiva”.

M. P.: Nu este puterea asupra altuia; eu vorbesc despre puterea personală pe care o iau cu mine oriunde. În Europa oamenii nu au încredere în puterea personală, o atribuie poziției în care se află, se cramponează de scaun și astfel se golesc și mai mult de putere personală. Trebuie să ne căutăm puterea în interior.

Dacă omul nu învață să simtă cu propriul corp și să ia decizii în consecință, nimeni nu poate ști mai bine și nimeni nu poate lua hotărâri pentru el. Cu adevărat nimeni nu știe ce este mai bine pentru mine decât știu eu însumi. Eu, oricât aș fi de terapeut, nu am trăit lungul șir de mii de vieți al omului din fața mea și nici el nu le-a trăit pe ale mele, deși poate ne-am intersectat pe alocuri. Eu pot să îndrum, eu pot să fiu canal al cunoașterii pentru el. Mai am de învățat zece vieți doar acest lucru. Știu că am învățat mult și mai știu și că mai am mult de învățat.

Monika a învățat astrologia experiențială de la Judy Hall, începând cu 2005. „Întind pe jos o pânză mare pe care este zugrăvită o astrogramă. Apoi pe ea configurez astrograma persoanei, folosind drept reper cartonașe și pietre. Apoi persoana respectivă se așază în centru, iar eu trec pe rând în poziția fiecărei planete. Observăm în corp ceea ce simțim, apoi pe baza a ceea ce aflăm lucrăm șamanic – cu pietre, cristale – pentru a interveni cu ceea ce este activat în momentul respectiv.” Povestește, impresionant, cum Judy Hall a fost cea care a ținut primul workshop la Wayra Astrae. „Judy nu m-a împins niciodată să iau ceva din învățăturile ei, ci a fost bucuroasă și recunoscătoare de fiecare dată când preluam ceva de la ea.” Monika nu are încă o școală, dar îi place să creadă că „fiecare om care vine învață ceva de la mine, mai ales învață să simtă.” Îi confirm – călătoarea din mine îi confirmă. Cu adevărat, atunci când am simțit ce bogăție pecetluiește adjectivul sec „experiențial” am simțit o bucurie sălbatică și de neoprit, deși mărturisesc că nu tot ce mi se înfățișa era în sine extatic. Nu conta, simțeam aproape fizic cum dobândesc mai multe grade de libertate. Monika: „Eu am pornit pe drumul acesta crezând despre mine însămi că nu simt, dar cu timpul mi-am dezvoltat această abilitate. Oricine poate: trebuie doar să lăsăm deschise canalele și să avem încredere în ceea ce simțim. Acum, de exemplu, pe mine mă deranjează din ce în ce mai mult zgomotul și muzica proastă, care te închide și devii un bloc.” „Dacă asta te închide, ce te ajută să te deschizi?”, am întrebat repede. Liniștea, iertarea, curățarea și limpezimea, a venit răspunsul. „Dacă sunt afară, îmi ascult corpul, sunt atentă la ce mă atrage, unde sunt confirmări. Trebuie să fii foarte mult în prezent – nu în viitor și nici în trecut. Asta deschide simțurile. Îmi place să merg pe jos și mă conectez cu copacii. Instantaneu te simți altfel sub un copac și atunci spun „mulțumesc”. Mă conectez cu intenție, cu suflete, dar și lucruri inanimate.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!