Diana Bălan – fondator ParentED Fest: când sprijinim părinții, sprijinim viitorul

„A auzi este un act fiziologic, pasiv – un sunet care ajunge la ureche. A asculta este un act psihologic și relațional – implică atenție, empatie și prezență.”

Psychologies: Deseori, copiii își exprimă emoțiile prin comportament mai degrabă decât prin cuvinte. Cum putem să ne dăm seama ce este în spatele comportamentului?

Diana Bălan: Comportamentul este limbajul emoțional al copilului. Atunci când un copil „nu ascultă”, când este „agitat” sau „nepoliticos”, ceea ce vedem este doar vârful icebergului. Așa cum spunea Dr. Gordon Neufeld, înainte să corectăm un comportament, trebuie să ne întrebăm: care este nevoia nespusă din spatele lui? Conectarea precede corectarea. Dacă ne grăbim să gestionăm comportamentul fără să înțelegem rădăcina lui emoțională, ne comportăm ca un grădinar care tunde frunzele bolnave fără să observe că rădăcina e uscată. A înțelege ce se află în spatele unui comportament presupune să cultivăm curiozitatea, nu judecata. Să ne întrebăm: „Este copilul obosit? Flămând? Copleșit? Nesigur? Îngrijorat?” Nu putem ghici întotdeauna cu exactitate, dar intenția de a vedea dincolo de suprafață transmite copilului că emoțiile lui contează și că nu este singur cu ele.

Psychologies: Mulți părinți simt că ascultă, dar copiii lor nu par să fie de aceeași părere. Care sunt diferențele subtile între a auzi și a asculta cu adevărat ce spun copiii noștri?

Diana Bălan: A auzi este un act fiziologic, pasiv – un sunet care ajunge la ureche. A asculta este un act psihologic și relațional – implică atenție, empatie și prezență. Copiii percep imediat când suntem acolo doar fizic, dar emoțional suntem în altă parte. Ascultarea autentică presupune să te oprești, să te întorci cu fața spre copil, să îl privești în ochi și să îl auzi cu inima, nu doar cu mintea. Este o formă de validare profundă care îi transmite copilului: „Ceea ce simți contează. Tu contezi.” Nu este vorba doar despre a rezolva ce ne spune copilul, ci despre a fi cu el în emoția respectivă. Este diferența între a spune „Aha, înțeleg” și a spune „Pare că a fost greu pentru tine. Vrei să-mi povestești mai mult?”

Psychologies: Care sunt cele mai comune blocaje emoționale care ne împiedică să fim prezenți pe deplin pentru copiii noștri?

Diana Bălan: Cele mai frecvente blocaje vin din propriile noastre răni nevindecate. Poate am fost criticați excesiv, controlați sau abandonați emoțional în copilărie – și acum, fără să ne dăm seama, ne protejăm de durerea de atunci în relația cu propriii copii. Ne sperie vulnerabilitatea lor pentru că ne amintește de propria noastră vulnerabilitate. De asemenea, trăim într-o societate în care se pune mare preț pe performanță, eficiență și imagine – iar asta ne face să credem că prezența autentică este un „lux” sau un „răsfăț”. În realitate, este fundamentul dezvoltării sănătoase a copilului. Un alt blocaj este frica de a greși – paradoxal, ne împiedică să fim umani și disponibili pentru copii exact atunci când au cea mai mare nevoie de noi.

Psychologies: Trăim într-o cultură a perfecționismului parental. Cum afectează acest lucru capacitatea noastră de a vedea ce „strălucește” cu adevărat la propriul copil?

Diana Bălan: Perfecționismul este o lentilă distorsionată prin care vedem copilul ca pe un proiect care trebuie „optimizat”. Uităm să-l vedem ca o ființă în plină devenire, cu propriul ritm, propriile sensibilități și străluciri. Când ne fixăm pe lipsuri – „nu vorbește încă bine”, „nu mănâncă destule legume”, „nu e la fel de sociabil ca X” – pierdem din vedere curajul, blândețea, curiozitatea sau umorul natural al copilului nostru. Cultura perfecționismului ne face să uităm că fiecare copil e unic, iar valoarea lui nu stă în performanță, ci în prezență. Copiii nu au nevoie să fie extraordinari ca să fie suficienți. Au nevoie să fie văzuți exact așa cum sunt.

Psychologies: Ce sfat ai pentru părinții care se prind în capcana comparațiilor, fie cu alți copii, fie cu așteptările lor idealizate?

Diana Bălan: Comparațiile sunt o formă de autosabotaj emoțional – atât pentru copil, cât și pentru părinte. Când ne comparăm copilul, de fapt ne comparăm propria imagine de părinte. Adevărul e că niciun copil nu poate concura cu un ideal. Iar idealurile, de obicei, sunt construite din frici și proiecții, nu din iubire autentică. În loc să ne întrebăm „De ce nu e ca ceilalți?”, poate ar fi mai vindecător să ne întrebăm „Cine este el cu adevărat? Și cum pot să-l însoțesc mai bine?” Copilul nu are nevoie să fie „ca X sau Y”. Are nevoie de un părinte care să-l vadă, să-l accepte și să-l sprijine să fie sinele lui autentic.

Psychologies: Multe tehnici de parenting subliniază obținerea cooperării, a ascultării de bunăvoie a copilului. Care este părerea experților care vin să vorbească pe scena ParentED?

Diana Bălan: Experții ParentED subliniază constant că adevărata cooperare nu se construiește prin recompense sau pedepse, ci prin relație. Dr. Neufeld vorbește despre atașament ca sursă de influență – adică, un copil care se simte conectat cu părintele său va dori, în mod natural, să coopereze. Dr. Shefali adaugă perspectiva conștientă: copilul nu este un „obiect de control”, ci un partener de relație care are nevoie să fie înțeles, nu manipulat. Dr. Daniel Siegel aduce dimensiunea neurobiologică în discuție: ascultarea presupune o stare de calm, conectare și dezvoltare cerebrală adecvată. Cortexul prefrontal – partea responsabilă de reglarea emoțiilor, empatie și gândire rațională – nu este pe deplin dezvoltat la copii, mai ales în primii ani.

Așadar, dacă cerem ascultare deplină unui copil aflat într-o stare de activare emoțională sau care pur și simplu nu este neurologic pregătit, de fapt ne creăm frustrări inutile. Ascultarea de bunăvoie apare când copilul simte că are o voce, că este respectat și că nevoile lui contează. În acest context, cooperarea nu mai este un scop în sine, ci o consecință firească a siguranței relaționale și a maturizării neuroemoționale.

Ascultarea de bunăvoie apare când copilul simte că are o voce, că este respectat și că nevoile lui contează. În acest context, cooperarea nu mai este un scop în sine, ci o consecință firească a siguranței relaționale.

Psychologies: Care este un mit despre parenting pe care ți-ai dori să-l demontezi complet?

Diana Bălan: Un mit periculos este acela că „părintele știe cel mai bine”. De multe ori, acest mit pornește dintr-o cultură autoritară în care respectul era confundat cu frica, iar ascultarea cu obediența. În această paradigmă, părintele este văzut ca o autoritate absolută, iar copilul ca un „receptor” pasiv al înțelepciunii adultului. Problema este că această abordare blochează curiozitatea, inhibă exprimarea emoțiilor și creează o dinamică de putere în care copilul se simte neînțeles sau chiar nesigur.

În realitate, părintele nu are toate răspunsurile – și nu trebuie să le aibă. Vulnerabilitatea autentică a adultului creează spațiu pentru o relație sinceră, umană. Copiii nu au nevoie de perfecțiune, ci de autenticitate – de un părinte care să spună: „Mă străduiesc și eu, învăț și eu, greșesc și eu.” Această sinceritate cultivă în copil empatie, încredere și deschidere. Să spui „Nu știu. Hai să învățăm împreună” nu înseamnă slăbiciune, ci putere relațională. Înseamnă că alegi conexiunea în locul aparenței. Înseamnă că lași ego-ul la ușă pentru a putea intra în adevăr.

Psychologies: Ce înseamnă pentru tine să fii un părinte autentic și cum se manifestă acest lucru în viața de zi cu zi?

Diana Bălan: Autenticitatea în parenting înseamnă coerență între valorile mele și acțiunile mele. Este abilitatea de a rămâne fidel persoanei care sunt, ca om, chiar și în mijlocul haosului zilnic al vieții de părinte. Înseamnă să nu joc un rol de părinte „perfect” doar pentru că așa mi s-a spus că „trebuie”, ci să-mi dau voie să fiu om înainte de a fi model. Să nu îmi fie teamă să arăt copilului meu că și eu am zile grele, că și eu am emoții intense, dar că pot învăța să le gestionez într-un mod sănătos.

Autenticitatea presupune să-mi asum imperfecțiunile, să îmi cer scuze când greșesc, chiar și față de un copil de trei ani – pentru că relația contează mai mult decât autoritatea. Înseamnă să nu-mi reprim emoțiile, dar nici să le las să mă controleze – ci să le privesc cu curiozitate și să le transform în lecții de viață împărtășite cu copilul. Se manifestă printr-un „da” spus cu tot sufletul, fără vinovăție, și printr-un „nu” spus cu respect, fără agresivitate.

Autenticitatea este despre congruență: ceea ce spun, ceea ce simt și ceea ce fac sunt aliniate. Este despre a nu-mi abandona copilul emoțional de dragul unei imagini publice, de dragul unei aparențe „calme” care ascunde tensiuni mocnite. Este despre a fi disponibil emoțional, chiar dacă nu am toate soluțiile.

Este o muncă zilnică, uneori incomodă, care implică reflecție, autoanaliză și renunțarea la măști. Dar este și profund eliberatoare – pentru că îți dă voie să fii întreg și îi dă voie copilului să fie el însuși în siguranță, fără să simtă că trebuie să se conformeze unei imagini ideale pentru a fi iubit.

Psychologies: Ce ai învățat tu, personal, din conversațiile de la ParentED Fest? A existat un moment care ți-a schimbat perspectiva ca părinte?

Diana Bălan: Am învățat cât de mult avem nevoie unii de alții. Cât de vindecător este să stai într-o sală cu sute de alți părinți și să îți dai seama că nu ești singur cu fricile tale. Un moment marcant a fost când Dr. Shefali a vorbit despre „copilul din noi” – despre cum, adesea, reacționăm din partea noastră rănită, nu din partea matură. A fost acel moment în care mi-am dat seama că parentingul nu este doar despre a crește un copil, ci despre a mă crește pe mine, înapoi, cu blândețe.

Psychologies: Ce îți dorești pentru viitorul educației parentale în România?

Diana Bălan: Îmi doresc să devenim o societate în care educația parentală este normalizată, nu stigmatizată. În care să înțelegem că a cere ajutor nu înseamnă că ești un părinte slab, ci că ești suficient de curajos să crești. Visez la o generație de părinți care aleg conștiența în locul fricii, care se întreabă „Cum pot să fiu mai prezent?” în loc de „Cum îl fac să mă asculte?” Îmi doresc ca instituțiile să sprijine aceste inițiative, ca școlile să lucreze în parteneriat cu părinții și ca fiecare familie să aibă acces la resurse reale, practice și umane. Pentru că atunci când sprijinim părinții, sprijinim viitorul. Și nu e un clișeu – e o responsabilitate comună.