Now Reading
Diane Kruger – Am nevoie sa fiu respectata

Diane Kruger – Am nevoie sa fiu respectata

Revista Psychologies

Povestea ei ne face sa visam: la 13 ani pleaca din satul natal, din Germania, devine manechin de succes si apoi actrita. Povestea ei ne poate face insa si sa plangem: o adolescenta de o frumusete ametitoare, ignorata de tatal ei, nefericita in dragoste, care se elibereaza multumita psihanalizei. Diane Kruger a optat multa vreme pentru roluri tragice. Dar e timpul sa incerce si comedia, ceea ce a si facut, cu filmul francez A Perfect Plan. Iata o femeie care se vrea luata in serios.

 

Cazul ei este frapant. E o megavedeta, dar are un corp de fetita, fragil, cu o voce aproape inaudibila. Parca totul arde in ea, e interiorizata si intensa. Armura de pudoare si hotarare care au facut-o sa ajunga aici contine capacitatea de a simti si de a juca emotii coplesitoare. Unele, sigur, mai controlate decat altele, dar gata sa iasa la iveala. Acest lucru se vede si se confirma in maniera in care vorbeste, dar si in sinceritatea ei dezarmanta.

 

Psychologies: Sa incepem cu inceputul. Copilaria. Ce fel de copil ati fost?

Diane Kruger: Un copil mai degraba introvertit, dar in interior plin de angoase si de manie. Eram foarte perturbata de situatia familiala. Tata era alcoolic, mai este si astazi. Acasa era un haos. Am un frate mai mic pentru care toate acestea au fost tare dureroase, m-am simtit mereu responsabila pentru el si am vrut mereu sa plec in alta parte. Locuiam intr-un sat de 2.000 de oameni, unde nu ma vedeam deloc in viitor. Ma simteam diferita de alte fetite, dar nu stiu in ce sens, stiam, pur si simplu, in adancul sufletului meu ca nu voiam sa raman acolo.

 

Din fericire, faceati deja dans clasic, o pasiune de mica, nu?

D.K.: La inceput nu m-a pasionat, mama m-a inscris de foarte mica la cursuri. Dar am iubit apoi baletul: prin dans imi puteam controla putin mania. Aveam ocazia sa fac ceva din lucrurile care ma dureau si ma agitau. Pasiunea s-a nascut mai tarziu, pe la zece ani, atunci cand m-am aflat pentru prima data pe scena: ma simteam privita, recunoscuta. Totul avea acum sens, puteam sa ma proiectez intr-o viata diferita de cea careia ii eram destinata. Puteam sa scap de realitatea dureroasa. Doar ca nu toate corpurile sunt facute pentru acel nivel de performanta si am vazut la un moment dat ca, de la un punct incolo, in pofida antrenamentelor intensive, al meu nu ma mai ajuta prea mult.

 

Si cum ati trecut de acesta piedica?

D.K.: Mi-a fost greu sa recunosc ca nu voi fi o stea a baletului, dar era departe de mine ideea de a-mi petrece viata pe banca de rezerve. Am insistat. Pana in ziua in care m-am accidentat si a fost nevoie sa ma opresc. A fost ingrozitor! Nu doar sa accept esecul, fiindca eram in plin avant, si imi pusesem toate sperantele in dans, iar acum trebuia sa revin la viata mea de dinainte! Intre timp parintii mei au divortat, acasa lucrurile erau mai calme. Dar nu ma vedeam facand studii ca sa devin contabila, asa cum voia mama. Nu simteam ca asta e viata mea, dar nici nu stiam unde este. Am fost deprimata o vreme.

 

Citeste continuarea interviului in revista Psychologies, editia decembrie 2012

 

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!