Cum pot trece peste faptul ca sotul meu mi-a marturisit anul trecut ca a avut o perioada cand se gandea la o colega de a lui si asa zisa atractie fata de colega lui a tinut vreo 6-7 luni, dar ca nu m-a inselat fizic ci doar sentimental? De atunci simt o ura fata de el, cu toate ca se poarta foarte frumos cu mine si eu incerc sa trec peste asta dar nu pot. Acum vreo 3-4 luni am facut o depresie din aceasta cauza, plangeam in fiecare zi. Nu stiu cum as putea trece peste asta, ca ma urmareste aproape tot timpul si-mi amintesc de trecut. Sunt constienta ca nu fac bine, dar ce sa fac?
De cateva luni m-am casatorit, ceea ce nu mi-a adus fericirea, din cauza ca el este numai cu familia lui… Daca incerc sa vorbesc cu el despre ai lui incepe sa faca urat. Mama si sora lui se comporta foarte urat cu mine. Se baga in viata noastra, tot timpul trebuie sa ii dam mamei lui explicatii.
Eu m-am saturat. De 4 zile nu vorbesc cu el iar daca incerc sa intru intr-o conversatie tot el incepe sa strige si sa faca urat… Cred ca voi ajunge la divort.
O zi buna!
Moment sau viitor? De mai bine de 1 an si 6 luni sunt impreuna cu Y, si ne intelegem foarte bine, insa el are 22 ani iar eu 29. Nu de putin ori ma gandesc daca in viitor nu-l va afecta relatia cu mine, avand in vedere diferenta de varsta. Ne este bine pe moment sau ne va fi si in viitor? Nu stiu daca ar trebui sa renunt la el acum sau sa ne bucuram de ce ne ofera relatia noastra? Va multumesc!
Ma numesc Manuela si am 20 de ani. Nu scriu pentru mine, ci scriu pentru tatal meu. Am ajuns la concluzia ca este dependent de jocuri de noroc, de jocuri electronice. Toate acestea au inceput dupa ce a iesit la pensie. A fost un politist foarte respectat, cel mai bun dintre toti, un model pentru mine si pentru surorile mele. A avut un mic accident si a iesit la pensie pe caz de boala. Initial am stiut ca o sa-i fie foarte greu sa renunte la statutul social pe care il avea in incinta penitenciarului Codlea si in afara acestuia. Dar a inceput sa gaseasca placere in alte activitati, pescuit, iesit in oras cu prietenii la o carte, la table. Apoi a gasit o alta placere care l-a adus in starea in care este acum. Jocurile electronice, de noroc. La inceput stiam de la alti prieteni care jucau pe-acolo, ca nu baga multi bani ( 5 lei ) si nu mi se parea grava situatia, dar cu timpul suma crestea, ajungand la milioane. Acum am aflat ca i-a furat si un card mamei mele. Mama mea este disperata si nu mai stie ce sa faca. Vreau sa o ajut. Va rog din suflet sa imi raspundeti si sa-mi spuneti ce trebuie sa facem. Va multumesc foarte mult.
De curand am intrat la facultate si m-am mutat in Bucuresti. Sunt la o sectie foarte buna, am cateva rude care imi sunt alaturi insa am o problema: Nu pot umple golurile din interior. Ma simt exagerat de singura, ma straduiesc sa dau un sens vietii mele (invat, incerc sa ma descopar in arta-muzee, vernisaje, carti etc; cunosc o multime de oameni s.a.m.d.), insa nu reusesc. Cu parintii nu am si nu am avut niciodat o relatie apropiata (nu a existat comunicare nici intre mine si ei dar nici intre ei), iar prietenul meu nu e din acelasi oras si ne vedem rar si impotriva vointei parintilor. Simt ca ma indrept spre nicaieri. Mi-ar placea mult sa fac voluntariat, sa ma dedic oamenilor care au nevoie fiindca asa uit de mine, dar programul facultatii nu-mi permite. Va rog sa-mi recomandati o carte sau ceva care sa ma ajute sa descopar de ce ma simt asa, de ce nu pot trece peste si cum ar trebui sa aborez situatia. Va multumesc aticipat!
Ma numesc Nicoleta, am 38 de ani, sunt divortata de 6 ani, am 1 copil. Am fost in Italia sa lucrez, mi-am dus si fetita cu mine. Am lucrat ca ingrijitoare la o batrana intr-o familie buna si acolo am cunoscut un barbat pe internet. Timp de o luna am conversat cu el si pe urma am decis sa ne si intilnim sa ne cunoastem mai bine. M-am indragostit de el la prima vedere. Eram fericita cum nu am mai fost niciodata, etuziasmata ca in sfarsit mi-am gasit jumatatea si el era la fel dar… Nu a durat mult pentru ca el nu mi-a spus de la inceput ce probleme are, ca e casatorit si nu se mai intelegea cu sotia de 5 ani pentru ca ea este alcoolica si imi spunea ca vrea sa se separe de ea de mult dar nu avea curajul pentru ca si el are o fata in virsta de 17 ani si pentru ea nu a facut acest pas. Mai avea si alte probleme dar nu mi le-a spus de la inceput si eu am inceput sa nu mai am incredere in el si l-am inselat cu un alt barbat crezand ca si el ma insela… Stiu, am gresit si i-am spus si lui ce am facut. El m-a iertat si am continuat relatia. Dupa accea el mi-a spus ca vrea sa stam impreuna ca el s-a separat de nevasta lui si urma ca eu sa imi las serviciul si sa stau cu el. Eu mi-am lasat serviciul si trebuia sa mergem, eu si fiica mea, la Bari sa locuim cu el, doar ca sotia lui nu a parasit domiciliul si eu m-am intors in tara. Dupa 3 luni, sotia lui a plecat. Sunt in tara de 2 ani, am tinut legatura cu el prin telefon, zilnic ma suna 3-4 ore si de atata timp imi promite ca vine si o sa fim o familie asa cum mi-am dorit eu, dar din cauza problemelor lui nu a mai venit… Si eu stau si il astept si nu mai stiu ce sa fac. Am ajuns la capatul rabdarilor, am ajuns sa nu mai cred in acest om pe care il iubesc enorm si de fiecare data cand vorbesc cu fiica mea despre el imi vine sa plang. Plang tot timpul cand ma gandesc la el si in acesti 2 ani nu am cunoscut pe nimeni, m-am izolat de prieteni, nu mai ies nicaieri si nu stiu de ce mai stau sa-l astept sa vina… Ce ma sfatuiti sa fac? Sa rup legatura cu el sau sa-i mai dau o sansa si sa-l inteleg cate probleme are el si sa-i cred minciunile…
Sunt casatorita de 20 de ani si am doi copii mari. Il iubesc pe sotul meu dar in acelasi timp ma si tem de el, si aceasta in primul rand pentru ca bea, destul de des, (de doua – trei ori pe saptamana) si atunci este foarte cicalitor, trebuie sa-l ascult uneori si cate doua ore in continuu, povestind aceleasi lucruri. Daca ripostez, il opresc sau ma opun la unele probleme, atunci devine nemultumit, violent in limbaj, furios (deocamdata atat). Pentru a evita orice conflict de cele mai multe ori tac, incerc sa ma gandesc la altceva, sa ascult TV-ul, dar nu intotdeauna merge. Am mai intrebat despre acest lucru un expert si mi s-a raspuns sa-mi infing temerile putin cate putin. Problema este ca sotul meu s-a schimbat in decursul anilor, poate nu in toate privintele, dar in unele, da. In primul rand doreste sa aiba totul sub control: el sa stabileasca cand si unde iesim, cand si cu cine ne intalnim, cand si ce cumparam, cum si ce facem in casa etc, etc. Uneori incerc si eu sa-mi impun propriile pareri, dar mai mereu sfarsim prin conflicte latente, sau deschise, in urma carora eu cad intr-o stare de tristete (am facut si un tratament pentru depresie in 2007 – starea nu s-a datorat in todepresie, probleme, sfat, talitate problemelor de acasa ci si celor de la serviciu, in combinatie). In ultimul timp, punand cap la cap mai multe aspecte de care am luat cunostinta prin intermediul unor terte persoane, mi-am dat seama ca ii place sa ma chinuie, sa-mi impuna sa fac ceea ce vrea el, cand si cum vrea el, fara sa ma intrebe sau macar sa discute cu mine, ci doar sa ma puna in fata faptului implinit. Daca ripostez si ii dau de inteles ca stiu ce urmareste, ajunge (doar cand e baut) la amenintari de genul: lasa ca discutam noi maine, lasa ca o sa vezi tu,… etc, iar acestea imi creeaza o stare de disconfort psihic mai mare decat pot eu s-o gestionez. Ajung de cele mai multe ori sa plang (asta si urmareste, i-a spus odata unei cunostinte care ma ajuta la treaba), sa nu-mi mai doresc nimic, sa cred ca nu sunt buna de nimic, ca nu am nici o valoare si cu toate acestea nu am curajul sa-mi iau viata in propriile maini, asta poate si pentru ca baiatul (15 ani) nu ar intelege (fata, 19 ani, mi-a spus de multe ori sa-l parasesc). Nu vreau asta, vreau sa fim o familie, dar as vrea sa fiu si eu fericita, sa ma simt un om adevarat si nu o marioneta. Eu cred ca am avea nevoie de consiliere maritala, dar in orasul unde locuim nu cred ca exista, si cred ca ar face o criza daca i-as propune asa ceva. Astept cu incredere raspunsul.
Am 25 de ani si probleme mari in a-mi construi o relatie de durata. Desi am mare succes in randul barbatilor, inca din adolescenta am refuzzt cu mici exceptii sa intru intr-o relatie stabila, de frica de a-mi pierde libertate sau de a ma plictisi. De fapt, aveam senzatia ca ma voi simti incatusata si ca pierd alti barbati disponibili. Pare hilar dar chiar ma consideram suficient de pretioasa si preferam sa fiu singura in asteptarea barbatului perfect pentru mine. S-a intamplat sa cunosc de-a lungul timpului 2 astfel de barbati dar relatiile au esuat. Cea mai lunga relatie a durat un an. Paradoxul era ca il pierdeam pe cel pe care mi-l doream, din motive greu de inteles pentru mine. Am observat la mine ca in principiu paiunea sexuala este mai presus de relatie in sine si poate aici am gresit foarte mult. Imi este foarte greu sa imi fac o relatie, pentru ca nu o pot incepe daca nu sunt atrasa sexual foarte mult de celalalt, si cand minunea se intampla, relatia se rupe. Am crezut mai intai ca este vorba de ghinion, dar acum imi dau seama ca eu sunt principala problema. Gandesc si ma port ca un barbat. As dori sa stiu unde este problema cu adevarat. Sunt o fata extrem de dorita si apreciata…, dar superficiala si incapabila sa isi construiasca o relatie. Sunt sigura ca vorbele dvs. m-ar ajuta enorm si mi-ar da posibilitatea sa indrept lucrurile. Va multumesc.
Ma simt prea singura si nu ma pot concentra. Mi-am pierdut total ambitia si nu sunt interesata de absolut nimic. Pierd majoritatea timpului meditand asupra vietii mele, a trecutului si a nerealizarilor. Am doua mari si vechi nemultumiri. Prima e aceea ca n-am reusit sa ma integrez in nici un colectiv scolar. Imi este greu sa constientizez acest lucru. Nu inteleg de ce in mediul profesional am o atitudine prea serioasa si parca as vrea mereu sa ascund o parte din mine. Prea imi pasa de parerea celorlalti. Ma consider cam ignoranta si abia acum regret ca am „stat departe” de carti, filme, stiri tv… genul acesta de informatii. In alte grupuri nu am aceasta problema, sunt mai degajata, relaxata. Nu inteleg daca marimea colectivului sau faptul ca sunt la scoala ma determina sa ma inhib. A doua nemultumire e legata de faptul ca nu am avut nici un prieten. Sufar mult in interior cand vad ca toti in jurul meu au, toate amicele mele, chiar si cele mai putin sociabile au/au avut, se distreaza si se veselesc impreuna, eu fiind nevoita sa imi reprim entuziasmul debordant. Poate ca acest lucru e influentat de faptul ca sunt indragostita de 5 ani de un baiat ce imi este ruda foarte indepartata. Am fost amici in tot acest timp. Am vorbit de o eventuala relatie, pe care sa o ascundem de ai nostri, dar el e foarte nehotarat. Gradul de rudenie si lipsa de timp il fac sa amane luarea unei decizii. Aceasta lunga asteptare ma framanta mult, undeva in adanc. Care ar fi primii pasi, inceti dar siguri, spre a-mi „rezolva” aceste nemultumiri? Multumesc! Andra, 20
Am 30 de ani, doi copii de 3, respectiv 2 ani si m-am casatorit acum 5 ani, din dragoste. Bineinteles ca odata cu venirea copiilor (pe care i-am dorit si eu si sotul) timpul este gestionat altfel, prioritatile sunt altele. Nu am reusit sa il conving pe sotul meu sa participe mai mult la cresterea copiilor, de cele mai multe ori isi aduce aminte doar in pat ca are o sotie. Nu generalizez, se mai si joaca cu copiii, uneori, cand are chef. Se intampla sa vina de la serviciu si sa se uite la TV intr-o camera iar eu ma joc cu copiii in cealalta camera. As vrea sa participam toti 4 la cat mai multe activitati. Este adevarat ca din cauza treburilor, copiilor, nu i-am acordat mereu atentia pe care o astepta. Oricum filosofia sotului meu este: cine sta acasa cu copiii oricum nu munceste mai mult decat el la serviciu. Si ma doare cand il aud ca spune astfel. Daca nu facem sex (dragoste) mai mult timp, se comporta foarte urat (nu-i convine nimic, tipa din orice). Am incercat sa discutam acest subiect. Barbatii se gandesc intr-o singura directie: sex. I-am spus ca am nevoie si de o vorba buna, o mangaiere – nu neaparat o partida de sex. Nu este violent fizic, doar ca pe zi ce trece (daca nu facem dragoste) devine din ce in ce mai nervos. Sa fie din cauza frustrarilor? Cum sa procedez? Va multumesc anticipat pentru raspuns.
Marturisesc ca ma aflu in aceeasi situatie. Copilul meu are chiar accese de furie cateodata cand vreau sa-l iau acasa de la bunici. Mi-a zis odata sa plec acasa ca nu vrea sa ma vada. Ma tot chinuie gandurile de-atunci, mai ales ca-mi dau tot interesul sa-l cresc cum trebuie si sa-i ofer afectiune si cat mai mult din timpul meu. Il iubesc nespus dar ma simt respinsa si banuiesc ca la randul meu il resping si eu. Replicile lui taioase imi provoaca o tristete nemarginita si in acelasi timp ma simt teribil de debusolata. Nu-mi dau seama unde gresesc pt ca ma gandesc ca in toata afacerea e numai vina mea. Daca ma poate consilia cineva as fi cat se poate de recunoscatoare. E cea mai amara senzatie pe care am gustat-o vreodata.
Am un prieten cu care vorbesc de 5 ani. De un an de zile, din cauza unor datorii pe care nu a putut sa le dea la timp, a inceput sa joace la jocuri de noroc. Cum pot sa-l fac sa renunte la acest viciu? La doctor nu vrea sa mearga pentru ca este convins ca el nu are probleme si ca se poate lasa. Astept un sfat din partea D-voastra cum sa-l ajut sa renunte la acest obicei. Va multumesc!
Am 20 de ani si locuiesc cu parintii. Tata e alcoolic si cu mama nu ma inteleg aproape deloc. Mereu imi spune ca nu fac nimic. Avem 2 apartamente, celalalt e gol, nu sta nimeni, si daca vreau sa ma mut imi cere sa ii platesc chiria de 150 de euro. Problema e ca sunt studenta la zi in anul I si avand cursuri atat dimineata cat si seara mi-e greu sa imi iau si o slujba. De 3 ani ma confrunt cu atacuri de panica, oboseala psihica, insomnii si ulcer. In fiecare dimineata imi da trezirea la 5.30 cand pleaca tata la serviciu si face o galagie insuportabila. In timpul zilei nu ma lasa sa ma odihnesc deloc, oricat de obosita as fi. Cateodata simt ca nu ma mai pot tine pe picioare, insa nimeni nu ma asculta. Mai am un frate mai mic, de 14 ani, care se comporta la fel de urat cu mine. Eu sunt o persoana mai linistita, imi place sa citesc, imi place sa studiez, sa socializez. Majoritatea oamenilor ma apreciaza, insa atunci cand vin acasa nu aud decat lucruri care ma fac sa cred ca sunt cea mai mica si neinsemnata fiinta de pe pamant. Stiu ca mi-ar prinde bine sa ma mut. Dar nu am bani incat sa imi pot permite. Va rog sa ma ajutati cu o solutie.
Sunt casatorita de 20 de ani. Am doi copii si un sot care are o personalitate foarte puternica. Am fost obisnuita sa fiu un copil ascultator. Acum sunt o sotie ascultatoare. Cred ca personalitatea mea este prea slaba. Acum, dupa 20 de ani daca incerc sa „comentez” ceva, ii creeaza sotului meu surprize. Oricum cuvantul de ordine la el este „nu comenta”. Cred ca ma tem de el… Ce as putea sa fac sa capat incredere in mine?
Am trait 3 ani impreuna cu sora mea si prietenul ei care, intre timp, i-a devenit sot. Aveau inca de la inceputul relatiei probleme care, desi pareau minore, evoluau in niste certuri ingrozitoare. S-a ajuns in prezent la o comunicare foarte slaba. Consider ca orice cearta degradeaza relatia, nu mai vorbesc de asa zisele „pauze”, care nu au lipsit din relatia lor. S-au casatorit si au un copil. Problema este ca sotul surorii mele este cu 3 ani mai mic decat ea si e inca „copil”(23), fiind destul de alintat in familie si inca isi doreste din plin libertatea de a fi singur. Lipsa lui de responsabilitate si iesirile la bere sufiecient de dese, ca in timpul burlaciei, o supara ingrozitor pe sora mea si ii slabesc si mai mult increderea. Inteleg foarte bine varsta lui si cerintele mari pe care le are viata de la noi, dar va rog sa-mi spuneti cum as putea sa-i ajut, sau de ce anume este nevoie ca sa inteleaga ambii ca familia este un lucru foarte serios si copiii au nevoie de o buna educatie si in nici un caz de un tata iresponsabil si o mama mereu suparata si nervoasa. Va rog frumos sa-mi dati un raspuns mai amplu decat o trimitere la psihoterapeut, pentru ca am incercat sa-i conving sa mearga la unul, si n-am reusit. Va multumesc mult pentru timpul acordat.
Sunt divortata de aproximativ trei ani. In relitate, nu sa divortez a fost dorinta mea, ci doar o ultima incercare de a atrage atentia partenerului meu (cu care am convietuit 18 ani) asupra problemelor grave pe care le aveam in casnicie. Probleme de toate genurile. Nimic nu mai functiona iar el nu dorea sa comenteze nimic cu mine. Trata orice incercare de conversatie ca pe o lipsa de activitate din partea mea dupa care ma simteam si deosebit de umilita. Incercam sa ii spun ca sunt bolnava de stress din pricina afacerii problematice pe care o aveam, cu numeroase actiuni in tribunal; locuiam impreuna cu cei trei copii in aproximativ acelasi spatiu in care se desfasura afacerea noastra, nu aveam absolut nici o zi intimitate si liniste, socrii erau zilnic „sa ajute”, angajatii ne deranjau si de la toaleta. Toata lumea stia viata noastra, la ce ora m-am trezit, ce am mancat etc…. Toate problemele firmei (era imposibil o zi fara probleme) se discutau si in casa pana la ora culcarii dupa care, bineinteles, aveam nevoie de ore sa ma relaxez ca sa pot adormi. Iar a doua zi dimineata nu imi mai doream sa ma trezesc deloc. Pentru ce? Apoi sotul meu iubea cate un pic fiecare noua angajata care venea.
[…]
Barbatul cu care sunt de un an si jumatatea fost un mare risc. Dar Dumnezeu m-a ajutat aici. Acest om are multe reale calitati, se intelege minunat cu fiica mea de 8 ani, il apreciez, il respect enorm dar nu sunt indragostita de el. Sper in acest sentiment iar el il merita. Ce nu pot intelege este DE CE MINTEA MEA SE INTOARCE CLIPA DE CLIPA IN TRECUT, la cele cateva amintiri frumoase si indepartate cu fostul meu sot? Nu imi doresc sa facem dragoste dar visez ca el sa imi mangaie parul si obrajii in timp ce stau cu capul pe genunchii lui. DE CE? SI CAND VOI PUTEA UITA TRECUTUL CA SA POT INCEPE SA TRAIESC DIN NOU? Nu stiti cat de mult doresc un raspuns… va multumesc.
De catva timp am o problema care ma ingrijoreaza! In repetate ori inainte de a dormi in momentul in care vreau sa inchid ochii vad o umbra neagra care simt ca imi absoarbe energia! Nu stiu daca o vad dar o simt, stiu ca e acolo si imi trasmite o frica ce ma paralizeaza. Nu stiu daca nu pot deschide ochii din cauza ei sau din cauza panicii! Pare un paragraf dintr-o poveste sf dar chiar mi se intampla si nu mai stiu ce sa fac ca sa imi blochez mintea. Cred ca de fapt este un conflict interior nerezolvat… Dar care?
Am nevoie de sfaturile d-stra, ale unui psiholog, caci eu nu stiu cum sa procedez in situatia care ma aflu. Eu am un baietel de 3 ani de la prima casatorie si sotul meu actual are si el un baietel de 7 ani de la prima casatorie, dar nu locuieste cu noi, decat doar 2 zile pe saptamina, in rest e cu mama lui. Deci, soacra mea insista la sot si la mine deja, ca zilele cand vine copilul lui la noi sa-i las sa iasa ei singuri in oras, la plimbare, nu conteaza unde, dar sa fie ei singuri fara mine si copilul meu, caci zice ca baiatul lui devine gelos si rautacios pe mine si baiatul meu, caci noi suntem mereu cu tatal lui si astfel el se va simti important daca taica-sau o sa iasa cu el doar singur. Dar eu nu sunt sigura c-ar fi metoda cea buna, caci ar fi ideal sa-i facem sa se obisnuiasca impreuna caci doar suntem o familie, nicicum nu-mi intra in cap in ziua de odihna sambata, sa ne separam. Va rog, spuneti-mi cum ar fi bine. Va multumesc anticipat. Ana
In urma cu 4 ani am cunoscut o fata care m-a facut sa o iubesc enorm. Era persoana pe care mi-o doream dintotdeauna, era persoana langa care oricine simine ma tinea in casa si ea iesea cu colegii si cu alti baieti. Prin discoteci si lautari… Are doar 20 de ani, am inteles ce avea, dar am zis ca e copil inca si nu isi da seama. Am incercat sa vorbesc dar. Nu stie nici macar un „iarta-ma” sa-ar fi dorit sa traiasca. Pentru ea am lasat tot, prieteni, distractie, familie si tot doar pentru simplul fapt ca ea sa fie fericita. Ajunsesem sa ii cer voie sa ma pot duce la fotbal cu prietenii sau sa ies la o bere cu colegii. Toate astea pe mine nu m-au afectat pentru ca singurul meu scop in viata era sa fie ea fericita, astfel eram si eu. Am crescut-o, i-am facut toate poftele, chiar am luat-o langa mine sa lucreze. Si i-am dat un post mai bun la un magazin de renume international din carreffour.
Toate bune si frumoase pana acum 3 saptamani cand am aflat ca ma mintea cu nerusinare. Ca pe zica.
Acum… De cand ne-am despartit e cu un baiat… Nici macar o luna nu a asteptat sa ne despartim si deja a doua zi de cand ne certasem ea era in bratele altuia. Trecand peste toate astea si peste faptul ca tot pe mine ma acuza ca m-am schimbat, mi-am luat inima in dinti si m-am dus la ea la serviciu. M-am pus in genunchi si am cerut-o. Ce credeti ca s-a intamplat? Nu a vrut. Si de atunci, ea iese cu acel tip. Are bani, are mama si tata full… Unde am gresit? Unde a fost problema pentru ca eu consider ca am facut tot ce se putea ca sa fie bine insa… Tot eu eram vinovat.va rog ajutati-ma pentru ca am ajuns intr-un moment foarte greu in viata mea si nu mai stiu ce sa fac… Nu stiu … Cel mai mult ma incanta faptul ca toti prietenii nostrii comuni ma sustin pe mine pentru ca stiu cat suflet am pus in aceasta relatie si cine tragea sforile.
Buna ziua, Ma numesc Anca si am 30 ani. Am nascut in urma cu 11 luni un baietel cuminte si frumos. Am un sot pe care-l iubesc si care ma iubeste. As putea spune ca toate sunt bune si frumoase in viata mea, mai putin faptul ca cred ca sufar de depresie postnatala. Nu o forma grava, dar una indeajuns de puternica incat sa imi creeze probleme cu sotul si in viata de zi cu zi. M-am considerat intotdeauna o femeie puternica si curajoasa insa acum plang din aproape orice suparare. Se rasteste sotul la mine, imi vine sa plang. Am impresia ca nu pot sa am grija de copilul meu cum trebuie si-mi vine sa plang. Nu am prieteni si nu am cu cine sa vorbesc in afara de sotul meu. Si el nu e intotdeauna dispus sa ma asculte. Incerc sa ma controlez dar nu reusesc. Cea mai grava criza a fost in urma cu vreo 3 luni cand efectiv mi-am dorit sa mor, gandindu-ma ca nu mai are nimeni nevoie de mine si incurc pe toata lumea. Atunci am realizat ca e ceva in neregula cu mine, ca nu-i normal sa gandesc asa si ca ar trebui sa ma bucur de ceea ce am si nu sa plang si sa-mi doresc sa mor. Am inceput sa caut pe net si in urma cu vreo trei saptamani am inceput sa iau tinctura de sunatoare, calciu, magneziu si vitaminele B. Am mai avut o cadere acum in weekend si sotul meu s-a suparat. Incerc sa-l inteleg si pe el, stiu ca ii este foarte greu insa nu reusesc intotdeauna sa ma controlez. Eu m-am intors la lucru cand baietelul meu a facut 4 luni si a ramas sotul meu cu el acasa. Tata a murit la trei saptamani dupa ce am nascut, nu a reusit sa-l vada pe copil. Cam asta e situatia. Intrebarea mea este ce altceva mai pot face ca sa ma intorc inapoi pe linia de plutire, ceva ce nu implica medicamente si doctori? ( Sunt din Arad si nu avem psihologi terapeuti in oras). Va multumesc.
Tatal meu sufera de cativa ani de o depresie, care desi tratata nu poate fi rezolvata.Are perioade cand se simte mai bine, dar de vreo doua luni nu mai vrea sa mai ia tratament si nici sa mearga la doctor. Este o fire inchisa, nu comunica prea bine nici macar cu mama mea si nu mai vrea sa iasa din casa, sta toata ziua in pat, nu are nici un fel de activitate, se vaita ca nu poate sa doarma, ca este obosit, dar mama spune ca noaptea doarme. Ce sfat imi dati, ce sa fac in aceasta situatie?
Sunt o mama tare tematoare! Am un baietel de 2 ani si 9 luni si sunt o fire mai mult decat precauta! Pe langa asta, mai am si unele presimtiri ca nu ma voi bucura niciodata de propriul meu copil! Si ca ceva sau cineva il ameninta mereu! Stiu ca asta este doar in mintea mea si totusi aceste ganduri imi domina viata. Ce as putea sa fac? Precizez ca nici mamei mele nu i-a trait unicul ei fiu! La fel a patit si bunica mea! As vrea din inima sa am doar un baiat sanatos si un om implinit in toate planurile vietii! Adica un om normal! Va multumesc daca mi-ati da niste sfaturi sa lupt poate cu mintea mea!
Intrebarea pe care o pun e legata de copilul meu. Merge la gradinita la grupa mijlocie si problema mea este ca plange si acum si nu vrea la gradinita. Eu si sotul meu suntem suparati din acest motiv, l-am luat cu frumosul, i-am promis atatea si i le-am luat (dulciuri, jucarii). L-am luat in toate modurile si nu stim ce sa mai facem. Ce ar trebui sa facem ? Sau cum sa facem? Suntem disperati din acest motiv, se uita lumea la el si la noi cum plange acolo. Dati-ne un sfat.
Buna ziua. Ma numesc Neagoe Mihaela, am 19 ani si sunt casatorita de 3 ani. Sotul meu este mai mare cu 13 ani ca mine. Locuim impreuna cu parintii lui si de un an de zile au inceput certurile intre noi. Avem si un copil in varsta de 1 un si 4 luni. Ne dorim foarte mult o casa a noastra dar dintr-un salariu de invatator nu ne putem permite. Ne certam din nimicuri, din ce in ce mai des ma gandesc la sinucidere, caut o scapare din aceste probleme. Simt ca nu mai fac fata stresului care este foarte mare. Eu sunt o persoana foarte nervoasa, singurul lucru care ma mentine lucida este copilul pentru care imi doresc tot ce e mai bun. Cum as putea scapa de stres? Pentru mine cea mai mare dorinta ar fii sa avem o casa a noastra pentru ca tot timpul certurile pleaca de la mama lui care niciodata nu este multumita iar eu nu sunt persoana care sa cedeze atunci cand ea are dreptate. Va rog mult de tot ajutati-ma cu un sfat pentru ca nu stiu ce sa ma mai fac, am un copil de crescut iar in acest mediu nu se poate. Tatal sotului este alcoolic si, chiar daca sotul este o persoana foarte buna, tatal lui de cate ori se imbata ne da afara din casa si nu avem unde ne duce cu copilul. Astept un raspuns. Va multumesc anticipat.
