Now Reading
Ioana Flora – „Am un optimism si un entuziasm exagerate…“

Ioana Flora – „Am un optimism si un entuziasm exagerate…“

Revista Psychologies

Are o frumusete clasica, este discreta si, cu toate acestea, are un palmares de mare actrita. Este mama a doi baieti gemeni si o femeie energica si optimista. Ioana Flora, un personaj feminin incantator.

 

Psychologies: Ioana, de ce esti atat de discreta?

Ioana Flora: Asa-mi place. Imi place simplitatea, imi place sa am spatiul meu privat. Mi se pare ca ceea ce conteaza cu adevarat din ceea ce am de spus, fac pe scena sau in fata camerei de filmat.

Imi iubesc meseria si, apropo de intrebarea ta: a fi actor presupune o permanenta lupta cu egoul.

Pe de o parte, suntem expusi si, atunci cand lumea mai si asculta sau citeste ce avem noi de spus, parca te indeamna sa mai zici.

Pe de alta parte, actoria e, prin esenta sa, renuntarea la ego. Atunci cand lucrezi la un rol, ii faci loc, te dai pe tine la o parte.

Renuntand la ego, eu imi dau libertatea de a fi oricum: placuta, neplacuta, urata sau rea, buna sau frumoasa.

Pentru mine, e mai important acest al doilea aspect al meseriei: rolurile si crearea lor. Singurul lucru care mi se pare important legat de expunere, prin natura meseriei, este responsabilitatea civica pe care o avem. Putem deveni un exemplu. Si asta, da, intr-adevar, ma responsabilizeaza.

 

Vorbesti fluent sarba si te-ai nascut la Pancevo, Iugoslavia. Cu ce ai ramas din mostenirea culturala slava?

I. F.: Cu filmele de la FEST, pe care le vedeam in fiecare an, pentru ca tata scria o cronica, cu Vuk Karadžic (a nu se confunda cu Radovan).

Totodata, am ramas si cu cu Ivo Andrić, premiantul Nobel pentru Literatura, cu filmele cu partizani, din copilarie, cu filmele si muzica anilor ’80 devenite mai tarziu un cult, cu filmele lui Kusturica apoi, si multe altele…

…Cu prieteni, cu toate cunostintele din scoala, de istorie, geografie, cu un spatiu multinational in care am crescut (Novi Sad-Voivodina) si in care traiau multe minoritati, pe langa sarbi.

Cu o anumita demnitate, care pe sarbi nu i-a parasit nici la bombardamentele din ’98. Cu mentalitatea bunicilor mei, banateni harnici.

Cu bunica mea care vorbea tacand – poate de la ea am mostenit mai degraba tacerea decat vorba. Cu seratele literare si poetii sarbi… Cu Marea Adriatica, frumoasa rau!

 

Tatal tau a fost poet. Ce rol crezi ca are poezia in viata cuiva ? Dar in a ta, personala?

I. F.: Eu prefer proza, la altii nu stiu cum e. In viata mea, poezia a existat pe fiecare raft al bibliotecii. Tin minte ca i-am marturisit tatei odata ca prefer proza si ca nu prea imi place poezia, in afara de a lui.

Mi-a raspuns, cu umorul lui inconfundabil: „Inseamna ca ai repere“. I-am descoperit cu adevarat poeziile doar dupa ce el nu a a mai fost. Si sunt mandra de el.

 

Cum te definesti tu? Care sunt atributele tale principale si secundare?

I. F.: Imi place povestea aceea cu muntele. Felul in care urci conteaza mai tare decat momentul in care ajungi in varf. Cred ca am o anumita perseverenta care ma impinge inainte.

Am uneori un optimism, un entuziasm exagerat. Sunt voluntara, m-am mai temperat in timp, am mai invatat sa zic „nu“.

Altfel, sunt cu un „da“ mare pe buze. Ma intreba tata, la un moment dat: „De ce te zbati tu atata? De ce te duci la atatea probe, si la care te potrivesti si la care nu.

Faci atatea eforturi, traduci, alergi, incerci… Si eu ii ziceam: pentru ca din zece proiecte, trebuie sa iasa unul. La mine, pasii in meserie au fost multi pentru a ajunge aici. Am luat totul ca pe un proces de invatare si perfectionare.

 

Ce pretuiesti mai mult la cineva si ce anume detesti?

I. F.: Ce-mi place sa vad este cand oamenii sunt atenti unii la ceilalti, cand sunt delicati unii cu ceilalti.

Tin minte un lucru pe care mi l-a spus un prieten la un moment dat: ca nu e atat de important ce faci pentru cineva, cat cum il faci sa se simta.

Nu stiu ce detest, e un cuvant puternic. Nu imi place sa se bage cineva in fata mea la o coada, de exemplu. Dar imi si place studiul asta, sa vezi cum exista o anumita mina voioasa pe fata celui care o face. Sau, dimpotriva, un pocker face teribil.

A, mai e ceva: ai observat fetele soferilor in trafic cand injura? Treci dimineata pe langa ei si vezi niste fete care se stramba, e ca un film mut.

Da, as putea sa spun ca detest lipsa de rabdare si o anumita placere bolnavicioasa de a spune „nu se poate, n-avem“.

 

Ce lectii de viata aduce teatrul, cinematografia? Ai recomanda lectii de teatru in programa scolara?

I. F.: Teatrul aduce povesti. Vorbeste despre oameni. Aduce emotii. Este o senzatie cu totul si cu totul speciala, iar filmul, nu mai zic. Dar nu sunt acolo ca sa dea lectii, ci sa puna o oglinda in fata.

Lectiile de teatru, in varianta lor clasica, presupun un mic spectacol la final, in care copilul sa invete rolul „mar“ sau „para“ si sa il spuna frumos la buza scenei.

Exista, in schimb, si carti extrem de interesante, cum ar fi cea a Violei Spolin, care are exercitii de improvizatie senzationale pentru copii.

Imaginatia, libertatea, spontaneitatea sunt cele care conteaza cel mai mult. Si asta cere timp. O consider, mai degraba, o activitate extrascolara, pentru a fi facuta cu ragaz.

 

Citesti psihologie? Te intereseaza dezvoltarea personala?

I. F.: Citesc carti de parenting sau carti care ma lamuresc mai bine despre baietii mei, Luca si Sasa. Despre psihologia gemenilor, despre fiecare varsta in parte… simt nevoia asta.

Ma intereseaza dezvoltarea personala, dar nu sunt o buna eleva citind. As prefera cursurile, invat mai usor din practica.

 

Ai facut o terapie, psihanaliza?

I. F.: Am facut. Si mi-a prins foarte bine. Baietii mei erau mici si imi era frica sa le spun „nu“. Am mers la cateva sedinte bazate pe metoda Espere a lui Jack Salomé, care vizeaza psihologia relationala.

Am venit acasa, mi-am facut un ecuson pe care pe o parte scria „Mama“ si pe cealalta, „Mamica“, explicandu-le ca mama cere si refuza, iar mamica ofera si primeste. Cand vedeau partea cu „Mama“, imi rupeau ecusonul. A fost distractiv.

 

Ce pierdem odata cu varsta si ce castigam?

I. F.: Ne pierdem sanatatea, dar sper sa castigam in schimb asezarea, linistea si serenitatea.

 

Acasa la tata este un film despre ratare. Ce crezi tu despre ratare? Cine se poate considera ratat si cine nu?

I. F.: Eu vad partea plina a paharului. Cred ca personajele din Acasa la tata isi recastiga, in sfarsit, dupa aceasta noapte povestita in film, dreptul la implinire.

Pot merge, in sfarsit, mai departe, se detaseaza de trecut si fac primul pas spre ceea ce poate deveni o viata mai buna.

Ratarea lor venea din asteptarile pe care le aveau de la viata si a unui raport gresit fata de realitate. Ratarea personajului meu, Paula, e neputinta de a se desprinde de trecut.

Asa ca eu cred ca totul depinde de perspectiva din care privesti. Depinde ce te face fericit. Fiecare om are un talent al lui, el trebuie folosit si dezvoltat.

 

Ioana Flora este actrita de film, teatru si televiziune. A debutat intr-unul dintre rolurile principale din Marfa si banii (regia: Cristi Puiu), alaturi de Dragos Bucur si Alexandru Papadopol, primul lungmetraj din cinematografia romaneasca actuala selectat de Festivalul International de Film de la Cannes in 2001, in cadrul prestigiosului program Quinzaine des Réalisateurs.

Este unul dintre cei 20 de actori selectionati in 2012 la Berlinale, la Talent Actors Stage, din peste 4.300 de candidati.

Stilism: Irina Hartia Vestimentatie: PNK Casual

Coafura: Adonis Enache

Make-up: Marian Tanase

Foto: Andreea Goia

A consemnat Iuliana Alexa

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top