Sa credem in complexul lui Oedip?
Daca Freud a inventat complexul, mitologia greaca este cea care l-a plasmuit pe Oedip.
Tatal sau, Laios, este anuntat de oracol: „Vei avea un fiu si el te va omori“. In alte versiuni, acest blestem ii este adresat Iocastei, mama si apoi sotia eroului.
Cei doi parinti isi iau toate precautiile, pentru orice eventualitate, hotarand ca, de indata ce se va naste, baiatul sa fie sortit mortii.
Specialistii in mitologie vor simti mereu o placere sireata in a remarca faptul ca, in mit, tatal este cel care isi alimenteaza primul dorintele criminale…
Oricum ar fi, Oedip supravietuieste, intrucat zeii i-au rezervat un cu totul alt destin.
In octombrie 1897, Sigmund Freud ii scrie colegului si prietenului sau Wilhelm Fliess: „Am descoperit in mine, ca peste tot de altfel, sentimente de iubire fata de mama mea si de gelozie fata de tatal meu, sentimente care sunt, cred eu, comune tuturor copiilor mici“.
Este o fatalitate care se repeta din generatie in generatie, inca din negura timpului. Spre varsta de trei ani, fie fete sau baieti, suntem cu totii niste mici Oedipi…
Atacuri imediate
Freud a elaborat acest complex in aproape 20 de ani si l-a numit, initial, „complexul paternal“. Intr-o prima faza, el are dificultati in a-l adapta la femei: de ce ar vrea ele sa isi ucida tatal?
Ajunge si la acest subiect, aratand ca Oedip-ul unui baiat si cel al unei fete nu sunt simetrice.
Freud a constatat rapid ca formele nostalgice de iubire pentru tata, precum si baietii care nu renunta la rivalitatea oedipiana formeaza ideile principale ce trebuie dezbatute pe divan.
De unde si teza lui de baza: nevrozele au ca origine impulsurile angoasante si vinovatia inconstienta legate de un Oedip prost integrat. A nega complexul sau inseamna a ataca teoria suferintei psihice!
Citeste continuarea articolului in revista Psychologies, editia mai 2012
